en-USro-RO

| Login
28 iunie 2017
Sfinte Părinte, Venerabili Părinţi, fraţi şi surori, intenţia acestor trei meditaţii de Advent este de a ne pregăti pentru Crăciun în compania lui Francisc de Assisi. În această primă meditaţie aş vrea să scot în evidenţă natura întoarcerii sale la Evanghelie. Teologul Yves Congar, în studiul său despre „Adevărata şi falsa reformă în Biserică” îl vede pe Francisc exemplul cel mai clar de reformă a Bisericii pe calea de sfinţenie[1]. Am vrea să încercăm să înţelegem în ce a constat reforma sa pe calea de sfinţenie şi ce anume comportă exemplul său în orice epocă a Bisericii, inclusiv a noastră.

1. Convertirea lui Francisc

Pentru a înţelege ceva din aventura lui Francisc trebuie pornit de la convertirea sa. Despre acest eveniment există, în izvoare, diferite descrieri cu diferenţe însemnate între ele. Din fericire avem un izvor absolut credibil care ne dispensează de alegerea dintre diferitele versiuni. Avem mărturia lui Francisc însuşi în Testamentul său, ipsissima vox a sa, aşa cum se spune despre cuvintele cu siguranţă ale lui Cristos prezentate în Evanghelie. Spune el:

Domnul mi-a spus mie, fratele Francisc, să încep să fac pocăinţă astfel: când eram în păcate mi se părea lucru prea amar să-i văd pe leproşi şi Domnul însuşi m-a condus printre ei şi am avut milostivire faţă de ei. Şi îndepărtându-mă de ei, ceea ce mi se părea amar mi-a fost schimbat în dulceaţă a sufletului şi a trupului. Şi după aceea, am stat un pic şi am ieşit din lume.

Pe acest text, pe bună dreptate, se bazează istoricii, dar cu o limită pentru ei de netrecut. Istoricii, chiar şi cei mai bine intenţionaţi şi mai respectuoşi faţă de particularitatea vieţii lui Francisc, aşa cum a fost, dintre italieni Raoul Manselli, nu reuşesc să perceapă motivul ultim al schimbării sale radicale. Se opresc – şi pe bună dreptate din respect faţă de metoda lor – în prag, vorbind despre un „secret al lui Francisc”, destinat să rămână aşa pentru totdeauna.

Ceea ce se reuşeşte să se constante, spun istoricii, este decizia lui Francisc de a schimba starea sa socială. Din apartenent la clasa înstărită, care conta în oraş prin nobilime sau bogăţie, el a ales să se situeze la extremitatea opusă, împărtăşind viaţa celor din urmă, a celor care nu contau nimic, aşa-numiţii „minori”, loviţi de tot soiul de sărăcie.

Istoricii insistă pe bună dreptate asupra faptului că Francisc, la început, n-a ales sărăcia şi cu atât mai puţin pauperismul; i-a ales pe săraci! Schimbarea este motivată mai mult de porunca: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, decât de sfatul: „Dacă vrei să fii desăvârşit, mergi, vinde tot ceea ce ai şi dă săracilor, apoi vino şi urmează-mă”. Era mai mult compasiunea faţă de oamenii săraci decât căutarea propriei desăvârşiri ceea ce-l determina, mai mult caritatea decât sărăcia.

Toate aceste sunt adevărate, dar încă nu ating fondul problemei. Este efectul schimbării, nu cauza sa. Alegerea adevărată este mult mai radicală: n-a fost vorba de a alege între bogăţie şi sărăcie, nici între bogaţi şi săraci, între apartenenţa la o clasă şi nu la alta, ci de a alege între el însuşi şi Dumnezeu, între a-şi salva viaţa sau a o pierde pentru Evanghelie.

Au existat unii (de exemplu, în timpuri mai apropiate de noi, Simone Weil) care au ajuns la Cristos pornind de la iubirea faţă de săraci şi au existat alţii care au ajuns la săraci pornind de la iubirea faţă de Cristos. Francisc aparţine acestora din urmă. Motivul profund al convertirii sale nu este de natură socială, ci evanghelică. Isus formulase legea o dată pentru totdeauna cu una dintre frazele cele mai solemne şi cu siguranţă mai autentice din Evanghelie: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Căci cine vrea să-şi salveze viaţa, o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine acela o va afla” (Mt 16,24-25).

Francisc, sărutându-l pe lepros, a renunţat la sine în ceea ce era mai „amar” şi repugnant naturii sale. A folosit violenţă faţă de sine însuşi. Amănuntul n-a scăpat primului său biograf care descrie astfel episodul:

„Într-o zi i-a apărut în faţă un lepros: a folosit violenţă faţă de sine însuşi, s-a apropiat de el şi l-a sărutat. Din acel moment a decis să se dispreţuiască tot mai mult, până când prin milostivirea Răscumpărătorului a obţinut victorie deplină”[2].

Francisc n-a mers din voinţa sa spontană la leproşi, mişcat de compasiune umană şi religioasă. „Domnul, scrie el, m-a condus printre ei”. Şi asupra acestui mic detaliu istoricii nu ştiu – nici n-ar putea – să dea o evaluare, şi este în schimb la originea a toate. Isus pregătise inima sa în aşa fel încât libertatea sa, la momentul potrivit, să răspundă la har. La asta au folosit visul de la Spoleto şi întrebarea dacă prefera să-l slujească pe servitor sau pe stăpân, boala, detenţia la Perugia şi acea nelinişte stranie care nu-i mai permitea să găsească bucurie în distracţii şi îl făcea să caute locuri singuratice.

Chiar fără să se gândească la faptul că era vorba de Isus în persoană sub aspectele unui lepros (aşa cum mai târziu s-a încercat să se facă, regândind la cazul analog din viaţa sfântului Martin din Tours[3]), în acel moment leprosul pentru Francisc îl reprezenta complet pe Isus. Nu spusese el: „Mie mi-aţi făcut”? În acel moment a ales între el şi Isus. Convertirea lui Francisc este de aceeaşi natură ca aceea a lui Paul. Pentru Paul, la un moment dat, ceea ce mai înainte fusese un „câştig” s-a schimbat şi a devenit „pierdere”, „din cauza lui Cristos” (Fil 3,5 şu); pentru Francisc ceea ce fusese amar s-a transformat în dulceaţă, şi aici „din cauza lui Cristos”. După acest moment, ambii pot să spună: „Nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine”.

Toate acestea ne obligă să corectăm o anumită imagine a lui Francisc făcută populară de literatura posterioară şi primit de Dante în Divina Comedie. Vestita metaforă a nunţii lui Francisc cu Doamna Sărăcie care a lăsat urme adânci în arta şi în poezia franciscană poate să fie deviantă. Nu ne îndrăgostim de o virtute, fie ea şi sărăcia; ne îndrăgostim de o persoană. Nunta lui Francisc a fost, ca aceea a altor mistici, o logodire cu Cristos.

Însoţitorilor care îl întrebau dacă intenţiona să-şi ia soţie, văzându-l într-o seară în mod ciudat absent şi luminos la faţă, tânărul Francisc a răspuns: „Voi lua mireasa cea mai nobilă şi frumoasă pe care aţi văzut-o vreodată”. Acest răspuns este de obicei rău interpretat. Din context apare clar că mireasa nu este sărăcia, ci comoara ascunsă şi perla preţioasă, adică Cristos. „Mireasa, comentează Celano care prezintă episodul, este adevărata religie pe care el a îmbrăţişat-o; şi împărăţia cerurilor este comoara ascunsă pe care el a căutat-o”[4].

Francisc nu s-a căsătorit cu sărăcia şi nici cu săracii; s-a căsătorit cu Cristos şi a fost din iubire faţă de el că s-a căsătorit, ca să spunem aşa „a doua căsătorie”, cu Doamna sărăcie. Aşa va mereu în sfinţenia creştină. La baza iubirii faţă de sărăcie şi faţă de săraci ori este iubirea faţă de Cristos, ori săracii vor fi într-un mod sau altul instrumentalizaţi şi sărăcia va deveni cu uşurinţă un fapt polemic împotriva Bisericii, ori o ostentaţie de perfecţiune mai mare faţă de alţii în Biserică, aşa cum s-a întâmplat, din păcate, şi printre unii dintre adepţii Sărăcuţului. Şi într-un caz şi în altul se face din sărăcie cea mai rea formă de bogăţie, aceea a propriei dreptăţi.
 

2. Francisc şi reforma Bisericii

Cum s-a întâmplat că dintr-un eveniment aşa de intim şi personal aşa cum a fost convertirea tânărului Francisc a pornit o mişcare care a schimbat în timpul său faţa Bisericii şi a avut incidenţă aşa de puternică în istorie, până în zilele noastre?

Trebuie aruncată o privire la situaţia timpului. În epoca lui Francisc reforma Bisericii era o exigenţă simţită mai mult sau mai puţin conştient de toţi. Trupul Bisericii trăia tensiuni şi sfâşieri profunde. Pe de o parte era Biserica instituţională – papa, episcopii, clerul înalt – uzată de conflictele sale perene şi de alianţele sale prea strânse cu imperiul. O Biserică simţită ca îndepărtată, angajată în evenimente prea mult mai presus de interesele oamenilor. Apoi veneau marile ordine călugăreşti, adesea înfloritoare prin cultură şi spiritualitate după diferitele reforme din secolul al XI-lea, între care cel cistercin, dar în mod fatal identificaţi cu marii proprietari de terenuri, feudatari ai timpului, apropiaţi şi în acelaşi timp îndepărtaţi şi ei, prin probleme şi stil de viaţă, de poporul simplu.

De partea opusă exista o societate care de la sate începea să emigreze spre oraşe în căutare de mai mare libertate de diferitele servituţi. Această parte a societăţii identifica Biserica cu clasele dominante de care simţea nevoia să se debaraseze. De aceea se grupa cu plăcere cu aceia care o contraziceau şi luptau împotriva ei: eretici, grupuri radicale şi pauperiste, în timp ce simpatiza clerul de jos care adesea nu era la înălţimea spirituală a prelaţilor, dar mai apropiat de popor.

Aşadar existau puternice tensiuni pe care fiecare încerca să le exploateze în folosul propriu. Ierarhia încerca să răspundă la aceste tensiuni îmbunătăţind propria organizare şi reprimând abuzurile, fie în interiorul ei (lupta împotriva simoniei şi a concubinajului preoţilor) fie în exterior în societate. Grupurile ostile încercau în schimb să facă să explodeze tensiunile, radicalizând contrastul cu ierarhia dând naştere la mişcări mai mult sau mai puţin schismatice. Cu toţii arborau împotriva Bisericii idealul sărăciei şi simplităţii evanghelice făcând din el mai mult o armă polemică, decât un ideal spiritual care trebuie trăit în umilinţă, ajungând să pună în discuţie şi slujirea Bisericii, preoţia şi papalitate.

Dar noi suntem obişnuiţi să-l vedem pe Francisc ca omul providenţial care percepe aceste instanţe populare de reînnoire, le dezamorsează de orice încărcătură polemică şi le readuce sau le realizează în Biserică în profundă comuniune şi supunere faţă de ea. Aşadar Francisc ca un soi de mediator între ereticii rebeli şi Biserica instituţională. Într-un cunoscut manual de istorie a Bisericii aşa este prezentată misiunea sa:

„De vreme ce bogăţia şi puterea Bisericii apăreau adesea ca un izvor de rele grave şi ereticii timpului scoteau din el argument pentru principalele acuze împotriva ei, în unele suflete evlavioase s-a trezit dorinţa nobilă de a restabili viaţa săracă a lui Isus şi a Bisericii primare, pentru a putea astfel influenţa mai eficient asupra poporului cu cuvântul şi exemplul”[5].

Între aceste suflete este situat desigur pe primul loc, împreună cu sfântul Dominic, Francisc de Assisi. Istoricul protestant Paul Sabatier, deşi merituos în studiile franciscane, a făcut aproape canonică printre istorici, şi nu numai printre cei laici şi protestanţi, teza conform căreia cardinalul Ugolino (viitorul Grigore al IX-lea) ar fi intenţionat să-l captureze pe Francisc pentru Curie, domesticind încărcătura critică şi revoluţionară a mişcării sale. În practică este tentativa de a face din Francisc un precursor al lui Luter, adică un reformator pe calea de critică, şi nu de sfinţenie.

Nu ştiu dacă această voinţă de a-l instrumentaliza se poate atribui vreunuia dintre marii protectori şi prieteni ai lui Francisc. Pare dificil să i se atribuie cardinalului Ugolino şi cu atât mai puţin lui Inocenţiu al III-lea, a cărui acţiune reformatoare este cunoscută şi sprijinul dat diferitelor forme noi de viaţă spirituală apărute în timpul său, inclusiv întocmai fraţii minori, dominicanii, umiliţii milanezi. În orice caz, un lucru este absolut sigur: acea intenţie n-a trecut niciodată prin mintea lui Francisc. El nu s-a gândit niciodată că este chemat să reformeze Biserica.

Trebuie să fim atenţi să nu tragem concluzii greşite din vestitele cuvinte ale Răstignitului din „Sfântul Damian”: „Mergi, Francisc, şi repară Biserica mea care, aşa cum vezi, merge spre ruină”. Izvoarele însăşi ne asigură că el a înţeles acele cuvinte în sensul foarte modest de a trebui să repare material bisericuţa „Sfântul Damian”. Discipolii şi biografii au fost cei care au interpretat – şi, trebuie spun, nu greşit – acele cuvinte ca referite la Biserica instituţională şi nu numai la Biserica edificiu. El a rămas mereu la interpretarea literală şi de fapt a continuat să repare alte bisericuţe din împrejurimile oraşului Assisi care era în ruină.

Şi visul în care Inocenţiu al III-lea l-ar fi văzut pe Sărăcuţ susţinând cu umărul său Biserica din Lateran care cădea nu spune nimic în plus. Presupunând că faptul este istoric (de fapt un episod analog este relatat şi cu privire la sfântul Dominic), visul a fost al papei, nu al lui Francisc! El nu s-a văzut niciodată aşa cum îl vedem noi astăzi într-o frescă a lui Giotto. Asta înseamnă a fi reformator pe calea de sfinţenie: a fi reformator, fără a şti asta!
 

3. Francisc şi întoarcerea la Evanghelie

Dacă n-a voit să fie un reformator, atunci ce anume a voit să fie şi să facă Francisc? Şi despre asta avem norocul de a avea mărturia directă a sfântului în Testamentul său:

„Şi după ce Domnul mi-a dăruit fraţi, nimeni nu-mi arăta ce anume trebuia să fac; dar însuşi Cel Preaînalt mi-a revelat că trebuia să trăiesc după forma sfintei Evanghelii. Şi eu cu puţine cuvinte şi pur şi simplu am pus în scris şi domnul Papă mi-a confirmat asta”.

Face aluzie la momentul în care, în timpul unei Liturghii, a ascultat textul din evanghelie unde Isus îi trimite pe discipolii săi spunând: „Apoi i-a trimis să predice împărăţia lui Dumnezeu şi să-i vindece pe cei bolnavi. Şi le-a spus: «Să nu luaţi nimic la drum: nici baston, nici desagă, nici pâine, nici bani şi nici să nu aveţi câte două tunici»” (Lc 9,2-3)[6]. A fost o revelaţie fulgerătoare dintre acelea care orientează o întreagă viaţă. Din acea zi i-a fost clară misiunea sa: o întoarcere simplă şi radicală la evanghelia reală, cea trăită şi predicată de Isus. A restabili în lume forma şi stilul de viaţă al lui Isus şi al apostolilor descris în evanghelii. Scriind Regula pentru fraţii săi va începe astfel: „Regula şi viaţa fraţilor minori este aceasta, adică să respecte sfânta Evanghelie a Domnului nostru Isus Cristos”.

Francisc n-a teoretizat această descoperire a sa, făcând din ea programul pentru reforma Bisericii. El a realizat în sine reforma şi astfel a indicat în mod tacit Bisericii singura cale pentru a ieşi din criză: reapropierea de evanghelie, reapropierea de oameni şi îndeosebi de cei umili şi de cei săraci.

Această întoarcere la Evanghelie se reflectă înainte de toate în predica lui Francisc. Este surprinzător, dar toţi au observat asta: Sărăcuţul vorbeşte aproape întotdeauna despre „a face pocăinţă”. De atunci încoace, relatează Celano, cu mare fervoare şi tresăltare de bucurie, el a început să predice pocăinţa, edificându-i pe toţi cu simplitatea cuvântului său şi mărinimia inimii sale. Oriunde mergea, Francisc spunea, recomanda, implora ca să se facă pocăinţă[7].

Ce anume înţelegea Francisc cu acest cuvânt care îi stătea atât de mult la inimă? În această privinţă am căzut (cel puţin eu am căzut multă vreme) în eroare. Am redus mesajul lui Francisc la o simplă exortaţie morală, la o batere a pieptului, biciuirea şi mortificarea pentru a ispăşi păcatele, în timp ce el are toată noutatea şi respiraţia largă a evangheliei lui Cristos. Francisc nu îndemna să se facă „pocăinţe”, ci să se facă „pocăinţă” (la singular!), care, vom vedea, este cu totul altceva.

Sărăcuţul, cu excepţia câtorva cazuri pe care le cunoaştem, scria în latină. Şi ce anume găsim în textul latin al Testamentului atunci când scrie: „Domnul mi-a dat mie, fratele Francisc, aşa să încep să fac pocăinţă”? Găsim expresia „poenitentiam agere”. Se ştie, lui îi plăcea să se exprime cu însăşi cuvintele lui Isus. Şi acel cuvânt – a face pocăinţă – este cuvântul cu care Isus a început să predice şi pe care-l repeta în fiecare oraş sau sat în care mergea: „După ce Ioan a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând evanghelia lui Dumnezeu şi spunând: S-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie” (Mc 1,15).

Cuvântul care astăzi se traduce cu „convertiţi-vă” sau „pocăinţi-vă”, în textul Vulgatei folosit de Sărăcuţ, suna „poenitemini”, iar în Fap 2,37 încă şi mai literal „poenitentiam agite”, faceţi pocăinţă. Francisc n-a făcut altceva decât să relanseze marele apel la convertire cu care se deschide predica lui Isus în Evanghelie şi cea a apostolilor în ziua de Rusalii.

Francisc a făcut în timpul său ceea ce în timpul Conciliului al II-lea din Vatican se înţelegea cu motoul: „a dărâma bastioanele”: a rupe izolarea Bisericii, a o readuce în contact cu oamenii. Unul din factorii de întunecare a evangheliei era transformarea autorităţii înţelese ca slujire în autoritate înţeleasă ca putere, care a produs infinite conflicte înlăuntrul şi în afara Bisericii. Francisc, la rândul său, rezolvă problema în sens evanghelic. În Ordinul său, noutate absolută, superiorii  se vor numi miniştri, adică slujitori, şi toţi ceilalţi se vor numi fraţi.

Un alt zid de despărţire între Biserică şi popor era ştiinţa şi cultura al căror monopol în practică îl aveau clerul şi călugării. Francisc ştie asta şi de aceea ia poziţia drastică pe care o ştim cu privire la acest punct. El nu combate ştiinţa-cunoaştere, ci ştiinţa-putere; aceea care îl privilegiază pe cel care ştie să citească faţă de cel care nu ştie să citească şi îi permite să comande cu îngâmfare fratelui: „Adu-mi breviarul!”. În timpul vestitului capitlu al gloatelor, câtorva fraţi ai săi care voiau să-l determine să se adapteze la atitudinea „ordinelor” culte ale timpului le-a răspuns cu cuvinte de foc care i-au lăsat pe fraţi, după cum se citeşte, pătrunşi de teamă:

„Fraţilor, fraţii mei, Dumnezeu m-a chemat să merg pe calea simplităţii şi mi-a arătat-o. Deci nu vreau ca să-mi numiţi alte Reguli, nici pe cea a sfântului Augustin, nici pe cea a sfântului Bernard sau a sfântului Benedict. Domnul mi-a revelat că este voinţa sa ca eu să fiu un nebun în lume: aceasta este ştiinţa căreia Dumnezeu vrea să ne dedicăm! El vă va pune în încurcătură chiar prin intermediul ştiinţei şi înţelepciunii voastre”[8].

Mereu aceeaşi atitudine coerentă. El vrea pentru sine şi pentru fraţii săi cea mai rigidă sărăcie, însă, în Regulă, îi îndeamnă să „nu dispreţuiască şi să nu-i judece pe oamenii pe care-i văd îmbrăcaţi cu haine moi şi colorate şi folosesc mâncăruri şi băuturi delicate, ci mai degrabă fiecare să se judece şi să se dispreţuiască pe sine însuşi”[9]. Alege să fie un neliterat, dar nu condamnă ştiinţa. Odată asigurat că ştiinţa nu stinge „spiritul sfintei rugăciuni şi evlavii”, el însuşi îi va permite fratelui Anton să se dedice predării teologiei şi sfântul Bonaventura nu va crede că trădează spiritul fondatorului deschizând ordinul spre studii în marile universităţi.

Yves Congar vede în asta una din condiţiile esenţiale ale „adevăratei reforme” în Biserică, adică reforma care rămâne ca atare şi nu se transformă în schismă: înseamnă capacitatea de a nu absolutiza propria intuiţie, ci a rămâne solidar cu totul care este Biserica[10]. Convingerea, spune papa Francisc, în recenta sa Exortaţie apostolică Evangelii gaudium, că „întregul este superior părţii”.
 

4. Cum să-l imităm pe Francisc

Ce ne spune nouă astăzi experienţa lui Francisc? Ce putem imita de la el, cu toţii şi imediat? Fie cei pe care Dumnezeu îi cheamă să reformeze Biserica pe calea de sfinţenie, fie cei care se simt chemaţi s-o reînnoiască pe calea criticii, fie cei pe care el însuşi îi cheamă s-o reformeze pe calea funcţiei pe care o îndeplinesc? Acelaşi lucru de la care a început aventura spirituală a lui Francisc: convertirea sa de la eu la Dumnezeu, lepădarea de sine. Aşa se nasc adevăraţii reformatori, cei care schimbă într-adevăr ceva în Biserică. Cei morţi pentru ei înşişi. Mai bine zis, cei care decid serios să moară pentru ei înşişi, pentru că este vorba despre o activitate care durează toată viaţa şi chiar după aceea, dacă, aşa cum spunea în glumă sfânta Tereza de Avila, iubirea noastră proprie moarte la douăzeci de minute după noi.

Spunea un sfânt călugăr ortodox, Silvan de la Muntele Athos: „Pentru a fi cu adevărat liberi, trebuie să începem să ne legăm pe noi înşine”. Oameni ca aceştia sunt liberi de libertatea Duhului; nimic nu-i opreşte şi nimic nu-i mai înspăimântă. Devin reformatori pe calea de sfinţenie, şi nu numai pe calea funcţiei.

Dar ce înseamnă propunerea lui Isus de a renunţa la noi înşine? Mai poate fi ea propusă unei lumi care vorbeşte numai de autorealizare, autoafirmare? Renunţarea la sine nu este niciodată scop în sine, nici un ideal în sine. Lucrul cel mai important este cel pozitiv: Dacă vrea cineva să vină după mine; este urmarea lui Cristos, a-l avea pe Cristos. A spune nu nouă înşine este mijlocul: a spune da lui Cristos este scopul. Paul prezintă asta ca un soi de lege a duhului: „Dacă, prin Duh, faceţi să moară poftele trupului, veţi trăi” (Rom 8,13). Asta, cum se vede, este un a muri pentru a trăi; este opusul viziunii filozofice conform căreia viaţa umană este „un a trăi pentru a muri” (Heidegger).

Este vorba de a şti dacă vrem să trăim „pentru noi înşine”, sau „pentru Domnul” (cf. 2Cor 5,15; Rom 14,7-8). A trăi „pentru noi înşine” înseamnă a trăi pentru propria comoditate, pentru propria glorie, pentru propria înaintare; a trăi „pentru Domnul” înseamnă a pune mereu pe primul loc, în intenţiile noastre, gloria lui Cristos, interesele Împărăţiei şi ale Bisericii. Fiecare „nu”, mic sau mare, spus nouă înşine din iubire este un da spus lui Cristos.

Însă nu e vorba de a şti totul despre renunţarea creştină, despre frumuseţea şi necesitatea sa; e vorba de a trece la fapte, de a o practica. Un mare maestru spiritual din antichitate spunea: „Este posibil să frângi de zece ori propria voinţă într-un timp foarte scurt; şi vă spun cum. Unul se plimbă şi vede ceva; gândul său îi spune: «Uită-te acolo», dar el răspunde gândului său: «Nu, nu mă uit», şi astfel frânge propria voinţă. Apoi întâlneşte pe alţii care bârfesc pe cineva, eventual pe superior, şi gândul îi spune: «Spune şi tu ceea ce ştii», şi frânge voinţa sa tăcând”[11].

Acest Părinte din vechime dă exemple luate toate din viaţa monastică. Însă ele se pot actualiza şi adapta cu uşurinţă la viaţa fiecăruia, clerici şi laici. Întâlneşti, dacă nu un lepros ca Francisc, un sărac care ştii că îţi va cere ceva; omul tău vechi te determină să treci pe partea cealaltă a străzii şi tu în schimb foloseşte violenţă împotriva ta şi mergi în întâmpinarea lui, eventual dăruindu-i numai un salut şi un zâmbet, dacă nu poţi altceva. Ai fost contrazis într-o idee de-a ta; ai vrea să ripostezi puternic, taci şi aştepţi: ai frânt eul tău. Crezi că ai primit o lovitură, un tratament sau o destinaţie nepotrivite meritelor tale: ai vrea ca toţi să observe asta, închizându-te într-o tăcere de reproş tacit. Spune nu, rupe tăcerea, zâmbeşte şi redeschide dialogul. Te-ai renegat pe tine însuţi şi ai salvat caritatea. Şi aşa mai departe.

O ţintă dificilă (cel care vă vorbeşte este departe de a fi ajuns la ea), însă viaţa lui Francisc ne-a arătat ce se poate naşte dintr-o lepădare de sine făcută ca răspuns dat harului. Răsplata este bucuria de a putea spune cu Paul şi cu Francisc: „Nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine”. Şi va fi începutul bucuriei şi al păcii, deja pe acest pământ. Francisc cu „bucuria sa perfectă”, este exemplul viu al „bucuriei care vine din Evanghelie”, Evangelii gaudium.

Din partea lui Francisc şi a mea, Pace şi bine tuturor!

 

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

 


[1] Y.Congar, Vera e falsa riforma nella Chiesa, Milano Jaka Book, 1972, pag. 194.

[2] Celano, Vita Prima, VII, 17 (FF 348).

[3] Cf. Celano, Vita Seconda, V, 9 (FF 592).

[4] Cf. Celano, Vita prima, III, 7 (FF, 331).

[5] Bihhmeyer – Tuckle, II, pag. 239.

[6] Legenda dei tre compagni VIII (FF 1431 s.).

[7] FF, 358; 1436 şu; 1508.

[8] Legenda perugina 114 (FF 1673).

[9] Regola Bollata, cap. II.

[10] Despre condiţiile adevăratei reforme, vezi Congar, o.c., pag. 177 şu.

[11] Doroteu din Gaza, Opere spirituale, I,20 (SChr 92, pag. 177).

Articole asemanatoare
Raniero Cantalamessa: A doua predică de Postul Mare Sfântul Augustin: „Cred în Biserica una şi sfântă” A doua predică de Postul Mare Sfântul Augustin: „Cred în Biserica una şi sfântă”   1. Din Orient în Occide...

Va recomandam

Evanghelia după sfântul Ioan : traducere şi comentariu
Rinaldo Fabris
Organizarea prezentului comentariu la Evanghelia după sfântul Ioan se supune următoarelor criterii: reconstrucţia textului în tonalitatea sa originară şi înţelegerea structurii sale pe baza particularităţilor sale lexicale, stilistice, literare şi tematice; analiza textului din punct de vedere exegetic, iar la final, interpretarea sa în contextul religios şi cultural din zilele noastre.
Evanghelia după sfântul Ioan : traducere şi comentariu
Viaţa lui Isus
Jean-Christian Petitfils
Plecând de la textul sacru, autorul ne prezintă activitatea și opera mântuitoare a lui Cristos dintr-o perspectivă istorică, făcând adesea referire la ultimele descoperiri de natură istorică și arheologică. Pe lângă aceste dovezi istorice, textul este însoțit de anumite comentarii și explicații care au ca scop facilitarea înțelegerii mesajului evanghelic.
Viaţa lui Isus
Don Orione – o inimă fără margini
Andrea Gemma
Don Orione. O inimă fără margini este o carte deosebită pentru că este rezultatul unei împletiri armonioase între măreția subiectului tratat – don Orione a fost și va rămâne unel dintre marii apostoli ai carității – și arta deosebită a scrisului. Mons. Andrea Gemma reușește să evoce cu foarte mare expresivitate figura Fondatorului, care trăda o „inimă fără margini... dilatată de caritatea celui răstingnit”.
Don Orione – o inimă fără margini

Reviste

Conciliul al II-lea din Vatican: „semn al timpului” pentru Biserică şi pentru lume (II)

XVIII/ 35 (2015), 140 p., 17x24, 1453-8075, 9 lei.
Conciliul al II-lea din Vatican: „semn al timpului” pentru Biserică şi pentru lume (II)
Conciliul al II-lea din Vatican: „semn al timpului” pentru Biserică şi pentru lume (I)

XVII/ 34 (2014), 122 p., 17x24, 1453-8075, 9 lei.
Conciliul al II-lea din Vatican: „semn al timpului” pentru Biserică şi pentru lume (I)
Rolul Bisericii Catolice din Europa de Est la căderea comunismului

XVII/ 33 (2014), 111 p., 17x24, 1453-8075, 9 lei.
Rolul Bisericii Catolice din Europa de Est la căderea comunismului
Creştinul între trecut şi prezent

XVI/ 32 (2013), 156 p., 17x24, 1453-8075, 9 lei.
Creştinul între trecut şi prezent
Credinţa dintotdeauna şi omul de astăzi

XVI/ 31 (2013), 152 p., 17x24, 1453-8075, 9 lei.
Credinţa dintotdeauna şi omul de astăzi