en-USro-RO

| Login
13 decembrie 2017

A doua predică de Postul Mare

Sfântul Augustin: „Cred în Biserica una şi sfântă”

 

1. Din Orient în Occident

 

În meditaţia introductivă de săptămâna trecută am reflectat asupra sensului Postului Mare ca un timp în care să mergem cu Isus în deşert, să postim de la mâncare, de la cuvinte şi de la imagini, să învăţăm a învinge ispitele şi mai ales să creştem în intimitatea cu Dumnezeu.

În cele patru predici care ne rămân, continuând reflecţia începută în Postul Mare din anul 2012 cu Părinţii greci, intrăm la şcoala a patru mari învăţători din Biserica latină – Augustin, Ambroziu, Leon cel Mare şi Grigore cel Mare – pentru a vedea ce ne spune nouă astăzi fiecare dintre ei cu privire la adevărul de credinţă al cărui susţinător deosebit a fost, adică natura Bisericii, prezenţa reală a lui Cristos în Euharistie, dogma cristologică din Calcedon şi, respectiv, înţelegerea spirituală a Scripturilor.

Scopul este de a redescoperi, în urma acestor mari Părinţi, bogăţia, frumuseţea şi fericirea de a crede, de a trece, cum spunea Paul, „din credinţă în credinţă” (Rom 1,17), de la o credinţă crezută la o credinţă trăită. Va apoi tocmai un „volum” mărit de credinţă în cadrul Bisericii cea care va constitui forţa mai mare în vestirea ei lumii.

Titlul ciclului este luat dintr-o gândire îndrăgită de teologii medievali: „Noi – spunea Ioan de Salisbury – suntem ca nişte pitici care stau pe umerii uriaşilor, în aşa fel încât putem să vedem mai multe lucruri şi mai departe decât ei, dar pentru că suntem purtaţi mai sus şi suntem ridicaţi de ei la înălţime uriaşă”[1]. Această gândire a avut exprimare artistică în anumite statui şi vitralii din catedralele gotice din Evul Mediu, în care sunt reprezentate personaje de statură impunătoare care ţin, aşezaţi pe umerii lor, oameni mici, aproape nişte pitici. Uriaşii erau pentru ei, aşa cum sunt pentru noi, Părinţii Bisericii.

După lecţiile lui Atanasiu, Vasile din Cezareea, Grigore din Nazianz şi Grigore de Nissa despre divinitatea lui Cristos, despre Duhul Sfânt, despre Treime şi, respectiv, despre cunoaşterea lui Dumnezeu, se putea avea impresia că le rămânea puţin de făcut Părinţilor latini în edificarea dogmei creştine. O privire sumară la istoria teologiei ne convinge imediat contrariul.

Stimulaţi de cultura din care făceau parte, favorizaţi de puternicul lor caracter speculativ şi condiţionaţi de ereziile pe care erau constrânşi să le combată (arianismul, apolinarismul, nestorianismul, monofizismul), Părinţii greci s-au concentrat îndeosebi pe aspectele ontologice ale dogmei: divinitatea lui Cristos, cele două naturi ale sale şi modul unirii lor, unitatea şi treimea lui Dumnezeu. Temele cele mai îndrăgite de Paul – îndreptăţirea, raportul lege-evanghelie, Biserica trup al lui Cristos – au rămas la marginile atenţiei lor, sau tratate en passant. Scopului lor le răspundea mult mai bine Ioan cu emfaza sa asupra întrupării decât Paul care pune în centrul a toate misterul pascal, adică mai mult acţiunea lui Cristos, decât fiinţa lui Cristos.

Natura latinilor mai înclinată (aparte Augustin) să se ocupe de probleme concrete, juridice şi de organizare, decât de cele speculative, unită cu apariţia de noi erezii, ca donatismul şi pelagianismul, vor stimula o reflecţie nouă şi originală asupra temelor pauline despre har, despre Biserică, despre sacramente şi despre Scriptură. Sunt temele asupra cărora am vrea să reflectăm în aceste predici de Postul Mare.

 

2. Ce este Biserica?

 

Începem trecerea noastră în revistă de la cel mai mare dintre Părinţii latini, Augustin. Învăţătorul din Hippona a lăsat amprenta sa în aproape toate domeniile teologiei, dar mai ales în două dintre ele: cel al harului şi cel al Bisericii; primul, rod al luptei sale împotriva pelagianismului, al doilea, al luptei sale împotriva donatismului.

Interesul faţă de învăţătura lui Augustin despre har a prevalat, din secolul al XVI-lea încoace, fie în domeniul protestant (de el se leagă Luter cu învăţătura despre îndreptăţire şi Calvin cu aceea despre predestinaţie), fie în domeniul catolic din cauza controverselor provocate de Jansenius şi Baius[2]. Interesul faţă de învăţăturile sale ecleziale este în schimb prevalent în zilele noastre, din cauza Conciliului al II-lea din Vatican care a făcut din Biserică tema sa centrală, şi din cauza mişcării ecumenice în care ideea de Biserică este nodul crucial care trebuie desfăcut. Căutând în Părinţi ajutor şi inspiraţie pentru prezentul credinţei, noi ne vom ocupa de acest al doilea domeniu de interes al lui Augustin care este Biserica.

Biserica n-a fost o temă necunoscută de Părinţii greci şi de scriitorii latini anteriori lui Augustin (Ciprian, Ilariu, Ambroziu), însă afirmaţiile lor se limitau cel mult să repete şi să comenteze afirmaţii şi imagini din Scriptură. Biserica este noul popor al lui Dumnezeu care a luat locul sinagogii; ei îi este promisă imuabilitatea; este „coloana şi baza adevărului”; Duhul Sfânt este învăţătorul ei suprem; Biserica este „catolică” pentru că se extinde la toate popoarele, învaţă toate dogmele şi posedă toate carismele; pe urma lui Paul, se vorbeşte despre Biserică precum despre misterul încorporării noastre lui Cristos prin botez şi prin darul Duhului Sfânt; ea s-a născut din coasta străpunsă a lui Cristos pe cruce, precum Eva din coasta lui Adam care doarme[3].

Toate acestea însă erau spuse în mod ocazional; Biserica încă nu devine o temă. Cel care va fi constrâns să facă asta este întocmai Augustin care aproape toată viaţa sa a trebuit să lupte împotriva schismei donatiştilor. Probabil că nimeni astăzi nu şi-ar aminti de această sectă nord-africană, dacă n-ar fi datorită faptului că ea a fost ocazia din care s-a născut ceea ce astăzi numim ecleziologie, adică un discurs reflexiv despre ce este Biserica în planul lui Dumnezeu, natura sa şi funcţionarea sa.

În jurul anului 311, un anume Donatus, episcop de Numidia a refuzat să reprimească în comuniunea eclezială pe cei care în timpul persecuţiei lui Diocleţian predaseră Cărţile Sacre autorităţilor statale, renegând credinţa pentru a-şi salva viaţa. În anul 311 a fost ales episcop de Cartagina un anume Cecilian, acuzat (conform catolicilor, în mod greşit) că a trădat credinţa în timpul persecuţiei lui Diocleţian. Împotriva acestei numiri s-a opus un grup de şaptezeci de episcopi nord-africani, conduşi de Donatus. Ei l-au destituit pe Cecilian şi l-au ales în locul lui pe Donatus. Excomunicat de Papa Miltiade în 313, acesta a rămas la locul său, dezlănțuind o schismă, care a creat în Africa de Nord o Biserică paralelă cu aceea catolică până la invazia vandalilor care a avut loc după un secol.

În cursul polemicii, ei au încercat să justifice poziţia lor cu argumente teologice şi în combaterea lor Augustin elaborează, puţin câte puţin, învăţătura sa despre Biserică. Asta are loc în două contexte diferite, pentru că în funcţie de ele, Augustin va insista mai mult asupra unor aspecte ale Bisericii decât asupra altora şi numai din ansamblu se poate scoate învăţătura sa completă. Aşadar, să vedem, tot pe scurt, care sunt concluziile la care ajunge sfântul în fiecare dintre cele două contexte, începând de la cel direct antidonatist.

 

a. Biserica, comuniune a sacramentelor şi societate a sfinţilor. Schisma donatistă pornise de la o convingere: nu poate transmite harul un slujitor care nu-l are; sacramentele administrate în acest mod sunt aşadar lipsite de orice efect. Acest argument aplicat, la început, consacrării episcopului Cecilian, este extins repede la celelalte sacramente şi îndeosebi la botez. Cu el donatiştii justifică separarea lor de catolici şi practica de a reboteza pe cel care venea din rândurile lor.

Ca răspuns, Augustin elaborează un principiu care va deveni o cucerire pentru totdeauna a teologiei şi creează bazele viitorului tratat De sacramentis: distincţia dintre potestas şi ministerium, adică dintre cauza harului şi slujitorul său. Harul conferit de sacramente este operă exclusivă a lui Dumnezeu şi a lui Cristos; slujitorul nu este decât un instrument: „Petru botează, Cristos este cel care botează; Ioan botează, Cristos este cel care botează; Iuda botează, Cristos este cel care botează”[4]. Validitatea şi eficacitatea sacramentelor nu este împiedicat de slujitorul nevrednic: un adevăr de care, se ştie, are aşa de mare nevoie să-şi amintească poporul creştin şi astăzi…

Neutralizată, în acest mod, arma principală a adversarilor, Augustin poate să elaboreze viziunea sa grandioasă despre Biserică, prin câteva distincţii fundamentale. Prima este cea între Biserica prezentă sau pământească şi Biserica viitoare sau cerească. Numai aceasta din urmă va fi o Biserică numai a tuturor sfinţilor; Biserica din timpul prezent va fi şi ogorul în care sunt amestecate grâul şi neghina, năvodul care adună peşti buni şi peşti răi, adică sfinţi şi păcătoşi.

În cadrul Bisericii în stadiul său pământesc Augustin mai operează o altă distincţie, aceea dintre comuniunea sacramentelor (communio sacramentorum) şi societatea sfinţilor (societas sanctorum). Prima uneşte între ei în mod vizibil pe cei care sunt părtaşi de aceleaşi semne externe: sacramentele, Scripturile, autoritatea; a doua îi uneşte între ei pe toţi şi numai pe cei care, în afară de semne, au în comun şi realitatea ascunsă în semne (res sacramentorum), adică Duhul Sfânt, harul, caritatea.

De vreme ce aici pe pământ va fi mereu imposibil să ştim cu certitudine cine îl are pe Duhul Sfânt şi harul – şi cu atât mai mult dacă va persevera până la sfârşit în această stare –, Augustin ajunge să identifice adevărata şi definitiva comunitate a sfinţilor cu Biserica cerească a celor predestinaţi. „Câte oi care astăzi sunt înăuntru, vor fi afară, şi câţi lupi care acum sunt afară, atunci vor fi înăuntru!”[5].

Noutatea, despre acest punct, şi cu privire la Ciprian, este că în timp ce acesta făcea să consiste unitatea Bisericii în ceva exterior şi vizibil – înţelegerea tuturor episcopilor între ei – Augustin o face să constea în ceva interior: Duhul Sfânt. Unitatea Bisericii este realizată astfel de acelaşi care realizează unitatea în Treime. „Tatăl şi Fiul au voit ca noi să fim uniţi între noi şi cu ei, prin intermediul aceleiaşi legături care îi uneşte pe ei, adică iubirea care este Duhul Sfânt”[6]. El desfăşoară în Biserică aceeaşi funcţie pe care o exercită sufletul în trupul nostru natural: adică este principiul său animator şi unificator. „Ceea ce sufletul este pentru trupul omenesc, Duhul Sfânt este pentru trupul lui Cristos care este Biserica”[7].

Apartenenţa deplină la Biserică cere cele două lucruri împreună, şi comuniunea vizibilă a semnelor sacramentale şi comuniunea invizibilă a harului. Însă ea admite grade, motiv pentru care nu este spus că trebuie să fim neapărat ori înăuntru ori afară. Putem fi în parte înăuntru şi în parte afară. Există o apartenenţă exterioară, sau a semnelor sacramentale, în care se situează schismaticii donatişti şi chiar catolicii răi şi o comuniune deplină şi totală. Prima constă în a avea semnul exterior al harului (sacramentum), însă fără a primi realitatea interioară produsă de el (res sacramenti), sau în primirea lui, dar pentru propria condamnare, nu pentru propria mântuire, ca în cazul botezului administrat de schismatici sau al Euharistiei primite nevrednic de catolici.

 

b. Biserica trup al lui Cristos însufleţit de Duhul Sfânt. În scrierile exegetice şi în discursurile adresate poporului regăsit tot aceste principii fundamentale ale ecleziologiei; dar mai puţin presat de polemică şi vorbind, ca să spunem aşa, în familie, Augustin poate să insiste mai mult asupra aspectelor interioare şi spirituale ale Bisericii pe care le îndrăgeşte mai mult. În ele Biserica este prezentată, cu tonuri adesea ridicate şi înduioşate, ca trupul lui Cristos (încă lipseşte adjectivul mistic care va fi adăugat ulterior), însufleţit de Duhul Sfânt, până acolo afin cu trupul euharistic încât se potriveşte aproape total cu el. Să ascultăm ceea ce au ascultat, într-o sărbătoare de Rusalii, credincioşii săi despre această temă:

„Dacă vrei să înţelegi trupul lui Cristos, ascultă-l pe apostol care le spune credincioşilor: Voi sunteţi trupul lui Cristos şi mădularele sale (1Cor 12,27). Aşadar dacă voi sunteţi trupul şi mădularele lui Cristos, pe masa Domnului este depus misterul din voi: primiţi misterul vostru. La ceea ce sunteţi răspundeţi: Amin şi răspunzând voi semnaţi. De fapt ţi se spune: Trupul lui Cristos, iar tu răspunzi: Amin. Fii mădular al trupului lui Cristos, pentru ca să fie adevărat Amin-ul tău… Fiţi ceea ce vedeţi şi primiţi ceea ce sunteţi”[8].

Legătura dintre cele două trupuri ale lui Cristos se întemeiază pentru Augustin pe corespunderea simbolică singulară dintre devenirea unuia şi formarea celuilalt. pâinea Euharistiei este obţinută din amestecarea mai multor boabe de grâu, iar vinul dintr-o mulţime de bobiţe de struguri, tot aşa Biserica este formată din mai multe persoane, reunite şi amestecate împreună de caritate care este Duhul Sfânt[9]. Aşa cum grâul răspândit pe dealuri a fost mai întâi adunat, apoi măcinat, amestecat în apă şi copt la cuptor, tot aşa credincioşii răspândiţi prin lume au fost reuniţi de cuvântul lui Dumnezeu, măcinaţi de pocăinţele şi exorcismele care preced botezul, cufundaţi în apa botezului şi trecuţi prin focul Duhului. Şi în privinţa Bisericii trebuie spus că sacramentul „significando causat”: semnificând unirea mai multor persoane în una, Euharistia o realizează, o cauzează. În acest sens, se poate spune că „Euharistia face Biserica”.

 

3. Actualitatea ecleziologiei lui Augustin

 

Să încercăm acum să vedem cum ideile lui Augustin despre Biserică pot să contribuie la luminarea problemelor pe care ea trebuie să le înfrunte în timpul nostru. Aş vrea să mă opresc îndeosebi asupra importanţei ecleziologiei lui Augustin pentru dialogul ecumenic. O circumstanţă face această alegere deosebit de actuală. Lumea creştină se pregăteşte să celebreze al cincilea centenar al Reformei protestante. Deja încep să circule declaraţii şi documente comune în vederea evenimentului[10]. Este vital pentru toată Biserica să nu piardă această ocazie, rămânând prizonieri ai trecutului, încercând să verifice, eventual cu mai mare obiectivitate şi irenism decât în trecut, motivele şi păcatele unora şi ale altora, dar ca să se facă un salt de calitate, aşa cum se întâmplă în „stăvilarul” unui fluviu sau al unui canal, care permite apoi navelor să continue navigaţia lor la un nivel mai înalt.

Situaţia lumii, a Bisericii şi a teologiei s-a schimbat faţă de atunci. Este vorba de a porni din nou de la persoana lui Isus, de a-i ajuta cu umilinţă pe contemporanii noştri să descopere persoana lui Cristos. Trebuie să pornim de la timpul apostolilor. Ei aveau în faţa lor o lume precreştină, noi avem în faţa noastră o lume în mare post-creştină. Când Paul vrea să rezume într-o frază esenţa mesajului creştin nu spune: „Vă vestim învăţătura asta sau aceea”; el spune: „Noi îl vestim pe Cristos şi pe Cristos răstignit” (1Cor 1,23) şi iarăşi: „Noi îl vestim pe Cristos Isus Domnul” (cf. 2Cor 4,5).

Asta nu înseamnă a ignora marea îmbogăţire teologică şi spirituală produsă de Reformă, sau a voi să ne întoarcem la punctul de dinainte; înseamnă mai degrabă a permite întregii creştinătăţi să beneficieze de cuceririle sale, odată eliberate de anumite forţări datorate climei aprinse a momentului şi polemicilor succesive. Îndreptăţirea gratuită prin credinţă, de exemplu, ar trebui predicată astăzi – şi cu mai multă forţă decât oricând –, însă nu în opoziţie cu faptele bune care este problemă depăşită, ci în opoziţie cu pretenţia omului modern de a se mântui singur, fără a avea nevoie nici de Dumnezeu nici de Cristos.

Vedem cum teologia lui Augustin ne poate ajuta în această acţiune de a depăşi îngrăditurile seculare. Drumul care trebuie parcurs astăzi este, într-un anumit sens, în direcţie opusă celui urmat de el faţă de donatişti. Atunci trebuie să se pornească de la comuniunea sacramentelor spre comuniunea în harul Duhului Sfânt şi în caritate; astăzi trebuie să pornim de la comuniunea spirituală a carităţii spre comuniunea deplină şi în sacramente, între care în primul rând Euharistia.

Distincţia celor două nivele de realizare a adevăratei Biserici – cel exterior al semnelor şi cel interior al harului – îi permite lui Augustin să formuleze un principiu, care ar fi fost de negândit înainte de el: „Aşadar poate să existe în Biserica catolică ceva care nu este catolic, aşa cum poate să existe în afara Bisericii catolice ceva ce este catolic”[11]. Cele două aspecte ale Bisericii – cel vizibil şi instituţional  şi cel invizibil şi spiritual – nu pot să fie separate. Acest lucru este adevărat şi l-a reafirmat Pius al XII-lea în Mystici corporis şi Conciliul al II-lea din Vatican în Lumen gentium, dar atât timp cât ele, din cauza separărilor istorice şi a păcatului oamenilor, din păcate nu coincid, nu se poate da importanţă mai mare comuniunii instituţionale decât celei spirituale.

Acest lucru pentru mine pune o întrebare serioasă. Pot eu, catolic, să mă simt mai în comuniune cu mulţimea celor care, botezaţi în însăşi Biserica mea, se dezinteresează totuşi complet de Cristos şi de Biserică, sau se interesează numai pentru a vorbi rău despre ei, decât mă simt în comuniune cu ceata celor care, deşi aparţin altor confesiuni creştine, cred în aceleaşi adevăruri fundamentale în care cred eu, îl iubesc pe Isus Cristos până la dăruirea vieţii pentru el, care răspândesc Evanghelia sa, se străduiesc să aline sărăcia lumii şi sunt în posesia aceloraşi daruri ale Duhului Sfânt pe care le avem noi? Persecuţiile, aşa de frecvente astăzi în anumite părţi ale lumii, nu fac distincţie: nu ard biserici şi nu ucid persoane pentru să sunt catolice sau pentru că sunt protestante, ci pentru că sunt creştine. Pentru ei suntem deja „una”!

Aceasta este desigur o întrebare care ar trebui să şi-o pună şi creştinii din alte biserici faţă de catolici şi, slavă Domnului, este tocmai ceea ce se întâmplă în măsură ascunsă dar superioară la ceea ce ştirile obişnuite lasă să se ghicească. Într-o zi, sunt convins, ne vom uimi, sau alţii se vor uimi, că nu şi-au dat seama mai înainte de ceea ce Duhul Sfânt realiza printre creştinii din timpul nostru la adăpost de oficialitate. În afara Bisericii catolice sunt foarte mulţi creştini care privesc la ea cu ochi noi şi încep să recunoască în ea propriile rădăcini.

Intuiţia cea mai nouă şi cea mai rodnică a lui Augustin cu privire la Biserică, am văzut, a fost să găsească principiul esenţial al unităţii sale în Duhul Sfânt, şi nu în comuniunea orizontală a episcopilor între ei şi a episcopilor cu papa de la Roma. Aşa cum unitatea trupului omenesc este dată de sufletul care dă viaţă şi mişcă toate mădularele, tot aşa este unitatea trupului lui Cristos. Ea este un fapt mistic, încă înainte de a fi o realitate care se exprimă social şi vizibil în exterior. Este reflexia unităţii perfecte care există între Tatăl şi Fiul prin lucrarea Duhului. Isus e cel care a fixat o dată pentru totdeauna acest fundament mistic al unităţii atunci când a spus: „Să fie una după cum noi una suntem” (In 17,22). Unitatea esenţială în doctrină şi în disciplină va fi rodul acestei unităţi mistice şi spirituale, nu va putea niciodată să fie cauza ei.

De aceea paşii cei mai concreţi spre unitate nu sunt aceia care se fac în jurul unei mese sau în declaraţiile comune (oricât ar fi de importante toate acestea); sunt aceia care se fac atunci când credincioşi de diferite confesiuni îl proclamă împreună, în acord fratern, pe Isus Domnul, împărtăşind fiecare propria carismă şi recunoscându-se fraţi în Cristos.

 

4. Mădulare ale trupului lui Cristos, mişcate de Duhul!

 

În discursurile sale adresate poporului, Augustin nu expune niciodată ideile sale despre Biserică, fără a trage imediat consecinţe practice pentru viaţa zilnică a credincioşilor. Şi este ceea ce vrem să facem şi noi, înainte de a încheia meditaţia noastră, aproape situându-ne printre rândurile ascultătorilor săi de atunci.

Imaginea Bisericii trup al lui Cristos nu este nouă a lui Augustin. Ceea ce este nou în el sunt concluziile practice pe care le deduce pentru viaţa credincioşilor. Una este că nu mai avem dreptate să ne privim cu invidie şi gelozie unii pe alţii. Ceea ce eu nu am şi alţii în schimb au este şi al meu. Tu îl auzi pe apostol prezentând toate acele carisme minunate: apostolat, profeţie, vindecări…, şi poate că te întristezi gândindu-te că nu ai niciuna dintre ele. Dar, atenţie, avertizează Augustin: „Dacă tu iubeşti, ceea ce ai nu este puţin. De fapt dacă tu iubeşti unitatea, tot ceea ce în ea este posedat de cineva, posezi şi tu! Alungă invidia şi va fi al tău ceea ce este al meu, şi dacă eu alung invidia, este al meu ceea ce ai tu”[12].

În trup numai ochiul are capacitatea de a vedea. Dar oare ochiul vede numai pentru el însuşi? Nu tot trupul beneficiază de capacitatea sa de a vedea? Numai mâna acţionează, dar oare ea acţionează numai pentru ea însăşi? Dacă o piatră urmează să lovească ochiul, oare mâna rămâne nemişcată, spunând că şi-aşa lovitura nu este îndreptată spre ea? Acelaşi lucru se întâmplă în trupul lui Cristos: ceea ce fiecare mădular este şi face, este şi face pentru toate!

Iată dezvăluit secretul prin care caritatea este „calea cea mai bună dintre toate” (1Cor 12,31): ea mă face să iubesc Biserica, sau comunitatea în care trăiesc, şi în unitatea tuturor carismelor, nu numai câteva sunt ale mele. Ba chiar este mai mult. Dacă tu iubeşti unitatea mai mult decât o iubesc eu, carisma pe care eu o am este mai mult a ta decât a mea. Să presupunem că eu am carisma de a evangheliza; eu pot să mă complac în ea sau să mă laud cu ea, şi atunci devin „un chimval zăngănitor” (1Cor 13,1); carisma mea „nu-mi foloseşte la nimic”, în timp ce pentru cel care ascultă, ea nu încetează să folosească, în pofida păcatului meu. Caritatea înmulţeşte cu adevărat carismele; face din carisma unui carisma tuturor.

Faci parte din unicul trup al lui Cristos? Iubeşti unitatea Bisericii?, îi întreba Augustin pe credincioşii săi. Atunci dacă un păgân te întreabă pentru ce nu vorbeşti toate limbile, din moment ce este scris că aceia care l-au primit pe Duhul Sfânt vorbeau toate limbile, răspunde fără a ezita: „Desigur că vorbesc toate limbile! De fapt aparţin acelui trup, Biserica, ce vorbeşte toate limbile şi vesteşte în toate limbile marile lucrări ale lui Dumnezeu”[13].

Când vom fi capabili să aplicăm acest adevăr nu numai la raporturile interne din comunitatea în care trăim şi din Biserica noastră, dar şi la raporturile dintre o Biserică creştină şi alta, în acea zi unitatea creştină va fi practic un fapt împlinit.

Să primim îndemnul cu care Augustin încheie multe dintre discursurile sale despre Biserică: „Dacă, aşadar, vreţi să trăiţi din Duhul Sfânt, păstraţi caritatea, iubiţi adevărul şi veţi dobândi veşnicia. Amin”[14].

 

 Traducere de pr. dr. Mihai Patrașcu

 



[1] Bernard de Chartres, în Ioan de Salisbury, Metalogicon, III, 4 (Corpus Chr. Cont. Med., 98, pag. 116).

[2] Acestui domeniu al influenţei lui Augustin îi este dedicată cartea lui H. de Lubac, Augustinisme et théologie moderne, Paris, Aubier 1965 (trad. it. Agostinismo e teologia moderna, Bologna, il Mulino 1968).

[3] Cf. J.N.D. Kelly, Early Christian Doctrines, London 1968, chap. XV (trad. it. Il pensiero cristiano delle origini, Bologna 1972, pag. 490-500.

[4] Augustin, Contra Epist. Parmeniani II,15,34; cf. întregul Sermo 266.

[5] Augustin, In Ioh. Evang. 45,12: „Quam multae oves foris, quam multi lupi intus!”.

[6] Augustin, Discursuri, 71, 12, 18 (PL 38, 454).

[7] Augustin, Sermo 267, 4 (PL 38, 1231).

[8] Augustin, Sermo 272 (PL 38, 1247 şu).

[9] Ibid.

[11] Augustin, De Baptismo, VII, 39, 77.

[12] Augustin, Tratat despre Ioan, 32,8.

[13] Cf. Augustin, Discursuri, 269, 1.2 (PL 38, 1235 şu).

[14] Augustin, Sermo 267, 4 (PL 38, 1231).

Va recomandam

YOUCAT : carte de rugăciuni pentru tineri
Georg von Lengerke, Dörte Schrömges
Această carte va fi un ajutor în drumul de rugăciune al prieteniei cu Dumnezeu. Ea conține rugăciuni vechi și noi, pentru zilele bune sau rele, sau care se spun noaptea. Găsești rugăciuni luate din Sfânta Scriptură, rugăciuni ale celor mai evlavioși oameni din istorie și ale oamenilor de astăzi.Cartea este alcătuită din două părți: prima parte este o rugăciune ritmată, dimineața și seara, timp de două săptămâni. Cea de-a doua parte este o colecție de rugăciuni pe diferite teme și intenţii.
YOUCAT : carte de rugăciuni pentru tineri
Y – Biblia. Biblia Bisericii Catolice pentru tineri
Conferința Episcopilor din Austria, coord.
Păstrând același stil grafic de la YouCat, editorii au reușit să realizeze o bogată selecție de texte biblice care să-i conducă pe tineri la o bună cunoaștere a Sfintei Scripturi. O echipă de bibliști renumiți a scris introducerile la cărțile biblice și explicațiile la textele biblice mai dificile. Textul Sfintei Scripturi este însoțit de numeroase citate din marile personalități ale lumii, mărturii oferite de tineri și imagini din Țara Sfântă.
Y – Biblia. Biblia Bisericii Catolice pentru tineri
Youcat : româna : Catehismul Bisericii Catolice pentru tineri
***

Youcat este o carte dedicata tinerilor, care vrea sa-i ajute sa înteleaga mai bine credinta Bisericii Catolice, asa cum a fost ea formulata în Catehismului Bisericii Catolice, publicat la treizeci de ani dupa încheierea Conciliului al II-lea din Vatican (1962-1965). Nascut din initiativa Conferintei Episcopilor din Austria, Youcat preia structura traditionala a Catehismului cu întrebari si raspunsuri, dar o îmbraca cu fotografii si reprezentari artistice, precum si cu elemente complementare, cum ar fi citate din Sfânta Scriptura si din mari personalitati ale Bisericii.

Youcat : româna : Catehismul Bisericii Catolice pentru tineri

Reviste

Conciliul al II-lea din Vatican: „semn al timpului” pentru Biserică şi pentru lume (II)

XVIII/ 35 (2015), 140 p., 17x24, 1453-8075, 9 lei.
Conciliul al II-lea din Vatican: „semn al timpului” pentru Biserică şi pentru lume (II)
Conciliul al II-lea din Vatican: „semn al timpului” pentru Biserică şi pentru lume (I)

XVII/ 34 (2014), 122 p., 17x24, 1453-8075, 9 lei.
Conciliul al II-lea din Vatican: „semn al timpului” pentru Biserică şi pentru lume (I)
Rolul Bisericii Catolice din Europa de Est la căderea comunismului

XVII/ 33 (2014), 111 p., 17x24, 1453-8075, 9 lei.
Rolul Bisericii Catolice din Europa de Est la căderea comunismului
Creştinul între trecut şi prezent

XVI/ 32 (2013), 156 p., 17x24, 1453-8075, 9 lei.
Creştinul între trecut şi prezent
Credinţa dintotdeauna şi omul de astăzi

XVI/ 31 (2013), 152 p., 17x24, 1453-8075, 9 lei.
Credinţa dintotdeauna şi omul de astăzi