Cartea, sacrament al cuvântului

Creştinismul nu este o religie a cărţii, ci o religie a Cuvântului. Isus Cristos este Cuvântul venit în această lume, care îl descoperă pe om lui însuşi şi îl conduce la Dumnezeu. Cu toate acestea, cărţile Bibliei ocupă un loc primordial în structurarea persoanei credincioase. Apărute încă din prima alianţă (Vechiul Testament) şi păstrate de Biserica primară, ele sunt citite în lumina lui Cristos înviat. Alte scrieri au fost elaborate de generaţia apostolilor (Noul Testament). Ele au însoţit transmiterea credinţei, au beneficiat de tehnica reproducerii textelor şi, uneori, chiar le-au provocat (trecerea de la sul la codice, la carte…).
Deşi nu absolutizăm niciodată cartea, totuşi o venerăm, o medităm, iar cunoaşterea ei ne conferă autoritate. Într-un ritual din secolul al III-lea găsim un rit potrivit căruia lectorul este consacrat prin încredinţarea cărţii, şi nu prin impunerea mâinilor. Dovadă, dacă e nevoie, a statutului special de care se bucură cartea în viaţa creştină şi în edificarea unei comunităţi autentice.

Cãrţile, giuvaieruri ale unei tradiţii vii

De altfel, pe lângă Scripturile sfinte, creştinii, încă din vremurile cele mai îndepărtate, au scris fără încetare. Impregnaţi de cultura biblică şi născuţi în cultura greacă, ei au crezut în forţa scrierii, în capacitatea ei de convingere (cf. părinţii apologeţi), până acolo încât au acumulat nenumărate texte din primele veacuri ale vieţii creştine. Chiar înainte de a fi stabilită lista cărţilor considerate ca „inspirate”, ei au redactat scrisori, exortaţii, rugăciuni, au cules nenumărate predici despre diferite teme ale doctrinei pentru a fixa credinţa ce se năştea. Astfel, au putut fi numiţi cu frumosul nume de „Părinţi ai Bisericii” aceşti numeroşi scriitori care au contribuit la exprimarea credinţei Bisericii, la modelarea ei, la făurirea conceptelor atât de noi, cum sunt cele de persoană sau Treime.
Mai mult: foarte devreme, autorii creştini au avut conştiinţa că o scriere este valoroasă pentru ei în măsura în care este expresie autentică a credinţei. De aceea au procedat prin acumulare, având convingerea că scrierile nu se anulează unele pe altele, nu se înlocuiesc unele pe altele, ci se completează şi se îmbogăţesc la nesfârşit.
Lectura spirituală, cercetarea teologică, studiile exegetice ale Bisericii de astăzi nu anulează lucrările precedente. A citi cărţile ce ne vin din trecut înseamnă a primi o tradiţie vie, înseamnă a o îmbogăţi, la rândul nostru, printr-o participare activă.
Societatea noastră seculară trăieşte şi ea cu această convingere şi continuă să creadă că noi privim lumea „urcaţi pe umerii acelora care ne-au precedat” şi beneficiind de efortul lor. Întreaga noastră tradiţie culturală şi literară, pe care au creat-o „umaniştii noştri”, este aşezată pe aceste fundamente care sunt moştenite direct din cultura creştină a cărţii.

Bogăţia lecturii

Şi totuşi… Care este situaţia astăzi? Mai suntem cuprinşi de această aviditate a lecturii care îi caracteriza pe Părinţii noştri în credinţă? O descoperim şi la pasionaţii de literatură, agnostici sau de-a dreptul atei, dar umanişti? E posibil. Noi ştim însă că lectura are nevoie de timp şi aceasta este principala obiecţie a oricărui creştin contemporan. A te hotărî să dedici timp pentru lectură înseamnă să-ţi organizezi altfel timpul, să introduci din nou succesiunea orelor. Prin carte, fiecare poate să se construiască diferit de celălalt şi să acceadă la o viaţă interioară autonomă, cu propriile sale repere, cu geografia sa intimă, cu identitatea sa specială.
A citi înseamnă să rupi monotonia zilelor, înseamnă să lupţi împotriva uzurii timpului. Să te cufunzi într-un univers fascinant, luând o carte, înseamnă să-ţi oferi bucuria de a te îmbogăţi cu ceea ce descoperi. A citi înseamnă să te adăpi dintr-un izvor care nu se sfârşeşte când te apropii de el. O carte poate să dobândească noi culori în funcţie de momente; răspândeşte parfumuri îmbătătoare care urcă la cap ori coboară în inimă, în funcţie de anotimpuri, în ritmul dorinţelor. Cartea este un obiect ciudat. Se priveşte, se îngălbeneşte, se foloseşte, se aşază, se regăseşte. O frază este recitită, un pasaj familiar sau obscur este descifrat din nou. Cartea te aşteaptă, dacă nu ai timp.
Cartea cere totuşi şi un minimum de tăcere interioară. O reculegere, o îndepărtare de ceea ce deranjează. Lectura aşteaptă momentul potrivit, dar impune şi condiţii speciale. Trebuie să o vrei, aşa cum vrei un bun preţios; timpul rezervat este o alegere, dar şi o bogăţie. În acest timp rezervat lecturii descoperi o parte secretă care nu-ţi aparţine decât ţie, dar din care poţi comunica ceva. Cartea este un cadou pe care ţi-l oferi ţie înainte de a fi un dar pe care îl faci cu simplitatea unei bucurii surâzătoare.

Cartea, pivotul unei credinţe adulte

Credinţa unui agricultor trebuie respectată şi salutată, dar agricultorul, ca să-şi poată îndeplini lucrarea sa, trebuie să pătrundă şi el în înţelegerea meseriei sale. A crede înseamnă să aderi la cuvântul evangheliei, aducându-i lui Dumnezeu omagiul inteligenţei tale. Omagiul, nu sacrificiul! A înţelege, a compara, a vibra, a căuta, a descoperi, prin lectură, înseamnă să-l onorezi pe Dumnezeu care este stăpânul a toate. A fi creştin înseamnă să devii ca atare, îmbogăţindu-te cu contribuţiile altora, însuşindu-ţi cultura unei epoci. Prin carte, fiecare creştin poate să se construiască, să devină, în definitiv, „învăţătorul” său.
Oricine îşi dă seama că în viaţa profesională nu poţi să te mulţumeşti cu formarea iniţială, ci e normal să te perfecţionezi învăţând limbi străine sau calculatorul, să dedici timp pentru formare, aprofundându-ţi meseria sau tehnica. La fel, nu ar fi oare normal să te organizezi ca să-ţi aprofundezi credinţa şi viaţa creştină, mai ales dăruindu-ţi timp pentru o lectură regulată?
Nu ar fi de dorit ca fiecare familie să achiziţioneze progresiv câteva cărţi esenţiale, care să fie mereu la îndemâna membrilor ei, a prietenilor care îi vizitează, a persoanelor pe care le însoţesc în momentele cheie din viaţa lor? Formarea umană personală, transmiterea valorilor fundamentale, trezirea la credinţă şi creşterea în viaţa creştină, evanghelizarea, în toate acestea cărţile – toate cărţile – pot să ajute cu adevărat, dacă te hotărăşti să te foloseşti de ele.
Pe lângă chestiunea timpului, obiecţiile la adresa citirii cărţilor sunt numeroase. Dorinţa lecturii, vie la mulţi totuşi, se prezintă într-o formă contradictorie: „Aş dori să citesc, dar cărţile sunt scumpe”; „Mi-e ruşine să dedic timp lecturii, când mă gândesc la toţi aceia care trăiesc în mizerie”; „Doresc să citesc totul, totul mă interesează, dar la sfârşit nu ştiu ce să aleg”; „Încerc să citesc, dar nu reţin nimic, la ce-mi foloseşte?” Primul pas constă în a te opri, a asculta în profunzime şi adevăr dorinţa după lectură şi a folosi mijloace simple pentru a răspunde.
Găsim cu uşurinţă timp pentru a ieşi cu prietenii, de ce să nu ne dăm întâlnire cu noi înşine pentru o jumătate de oră de lectură? A începe cu acest timp de oprire şi a persevera cu fidelitate în acest timp va schimba cu siguranţă chipul celorlalte obiecţii, deoarece lectura a fost experimentată în ea însăşi.

Cartea şi mass-media

Un alt risc constă în a compara, a asimila cartea cu mass-media, definite ca „suport tehnic pentru difuzarea masivă a informaţiei” sau ca „mijloc de exprimare pentru a transmite un mesaj în interesul unui grup”. A compara meritele relative ale cărţii, ale televiziunii sau ale radioului este semnul unei erori de perspectivă culturală, antropologică şi istorică. Istoria se naşte cu scrierea şi, odată cu ele, religia şi corpul ei de doctrine, cultura şi transmiterea ei. Noţiunea însăşi de civilizaţie şi ideea de umanitate sunt inseparabile de naşterea scrierii.
A asimila sau a compara cartea cu mass-media comportă un dublu risc pentru carte. Mai întâi cel de a fi distanţată de mijloacele audiovizuale şi electronice, deoarece acestea privilegiază rapiditatea informaţiei, claritatea imediată şi spectrul cel mai larg posibil de destinatari. Cartea devine atunci ruda săracă şi îmbătrânită de care te înduioşezi cu nostalgie. Dar şi cu o conştiinţă încărcată, deoarece ştii bine ce loc a avut ea şi are încă, şi că este de neînlocuit. Al doilea risc constă în faptul de a fi redusă la „carte practică” sau „carte sursă” (enciclopedie, dicţionar) sau, mai rău încă, la „mijloc de evanghelizare”. Sub pretextul dialogului, cartea nu este decât un suport. Sau i se cere să fie eficientă şi uşoară. Însă a şti totul despre Biblie, a învăţa să te rogi, a cunoaşte istoria Bisericii… pentru cititorul grăbit şi pragmatic, toate acestea ar trebui să fie cuprinse în patru pagini!

Experienţa literară, premisă pentru credinţa comună

Trebuie să ne întoarcem la lectură. Ca act al scrierii, lectura este semn al construcţiei secrete a libertăţii interioare. Lectura marilor opere ale patrimoniului universal, în special ale patrimoniului creştin sau ale spiritualităţii contemporane, este diferită de lectura documentară sau de cercetarea curioasă, care sare de la un subiect la altul. Comunicând cu alţii această experienţă, lăsându-ne ajutaţi de librari profesionişti, de bibliotecari, de profesori, vom descoperi puţin câte puţin că experienţa literară devine un „loc teologic”. Experienţa literară este într-adevăr unul dintre domeniile constante – dar puţin frecventate astăzi – ale dialogului dintre culturi şi tradiţia creştină.
Lectura este ca înmulţirea pâinilor. Apetitul nu ajunge, trebuie să dai ceva de la tine (o pâine, doi peşti… timpul tău, atenţia) pentru ca minunea să aibă loc. Grigore cel Mare, în secolul al VI-lea, se minuna de cum textele citite „creşteau” odată cu spiritul celui care le citea. Dorim fiecărui om de astăzi să ajungă la aceeaşi mirare.

Mons. Jean-Michel di FALCO-LÉANDRI,
episcop auxiliar de Paris,
preşedintele Comitetului permanent
pentru informare şi comunicare
al Conferinţei Episcopale Franceze
(traducere din franceză de pr. Ştefan Lupu)