Rasfoieste
online

de Pierre Tiberghien
Publicată in Colecţia Cateheză

  O carte cu titlul Cum să te cultivi nu reclamă, în fond, o prezentare. Sub ochii noştri, ea se prezintă pe sine în cuprinsul celor trei părţi ale sale (partea întâi – „Ce este cultura?”, partea a doua – „Mijloacele de cultivare” şi partea a treia – „Ocaziile de cultivare”), încheind cu o concluzie asupra culturii în cadrul general al valorilor umane, ca tot ce era de dorit, spune autorul însuşi.
Autorul, Pierre Tiberghien, a fost 30 de ani profesor în învăţământul superior şi, în paralel, în funcţii care l-au pus în relaţie cu tineri din toate mediile sociale; trăind cu nobleţe printre ceilalţi, a înţeles problemele veacului său. Surprins de realitatea aşa-numitei „crize a culturii”, căreia, alături de cunoscuţi gânditori ai vremii, a putut să-i pătrundă cauzele şi să-i propună unele necesare remedii, în pagini substanţiale, remarcă ravagiile culturii moderne, căutând să elucideze unele aspecte decisive în procesul de educaţie a tineretului din epoca sa. Uşor recules, însufleţit, pe un ton de evlavioasă vigoare, trece de la definiţia culturii la mijloacele de cultivare (reflecţia, emoţia artistică, inclusiv „starea mistică”) şi ocaziile de cultivare (între care literatura, inclusiv teatrul şi cinematografia, ocupă, alături de ştiinţe şi viaţa însăşi, un loc dominant). Tratând prevenit aceste probleme, surprinde rolul pe care societatea îl atribuie artei – prin care omul se afirmă, se defineşte ca om. Insistă asupra emoţiei estetice pe care o pricinuieşte arta şi explică modul în care a studia o operă înseamnă a-l regăsi pe autor în creaţia sa, a reconstitui în noi starea lui sufletească din procesul creaţiei, a gândi cu el, a simţi cu el, a ne introduce în el, a deveni el însuşi.
  A pătrunde în mod viu şi puternic opera de artă, una dintre principalele probleme ale educaţiei estetice constă în dezvoltarea capacităţii de a înţelege frumuseţea autentică. Educaţia estetică incumbă relaţia omului nu numai faţă de artă, ci faţă de întreaga lume, atitudinea sa faţă de viaţă, natură, lume, în general. O nouă atitudine faţă de artă şi faţă de viaţă, cântărind după dreapta cumpănă a bunului-gust, modifică experienţa sensibilităţii; privim cu alţi ochi, cu o nouă putere de asimilare a frumosului şi a rostului artei. Acest efort ne introduce în sfera largă a culturii, cu alte cuvinte, ne cultivă, ne incită activitatea spiritului, ne avântă, ne înalţă, ne înnobilează. Cultura angajează integritatea forţelor umane în raport cu rezistenţele ce i se opun. Cultura îl face pe om om. Devenim oameni prin cultură. Cultura are aşadar un adânc sens funcţional, un sens pragmatic.
  Înţelegând că viaţa nu aparţine doar individului, ci şi colectivităţii (care formează societatea organizată), admitem că perfecţionarea omului dă o notă de ascendenţă societăţii şi, cum decurge de aici, fiecare e dator să dea societăţii mai mult decât îi cere. Marea vorbă a lui Einstein – „Nu încerca să ajungi om de succes, ci om de valoare” – îşi află un nou tâlc, o nouă susţinere. Înnobilarea prin cultură, o societate de oameni versaţi în cultură, pătrunşi de valorile mari ale artei, oameni a căror sensibilitate mai fină îi înalţă într-o lume mai frumoasă, a spiritului, justifică deviza autorului: Totul e să devii om, să te cauţi încet-încet, să fii odată desăvârşit. Asta e toată filozofia (filozofia – înţelepciunea – să nu te pierzi pe tine însuţi). Fiecare om trebuie să aibă o concepţie clară şi corectă asupra celor ce se petrec în domeniul ştiinţei contemporane spre a acţiona în sensul istoric al vremii. Astfel, filozofia este ştiinţa către care converg în punctul lor cel mai înalt toate celelalte ştiinţe. Dacă educaţia e necesară în devenirea personalităţii, conştiinţa forţei sale se trezeşte în toate posibilităţile ei neîngrădite spre cea mai deplină dezvoltare a aptitudinilor noastre. În acest sens, ceea ce numeşte autorul însuşi „cultura intelectuală”, „cultura spiritului” sau „adevărata cultură spirituală” e o manieră de a şti, de a gândi bine, o disciplină a spiritului.
  Dar, convins că la capătul acestui studiu e important să punem cultura intelectuală la locul său în cadrul general al valorilor culturii umane, autorul preconizează, în concluzie, „în iubire adevărul”… În acest ultim sens folosit aici, fără a aduce prejudicii celor care înţeleg în alt mod cuvântul „cultură”, cultura intră în ordinea iubirii şi în iubire îşi găseşte scopul cel din urmă. Sau, cum scrie autorul în ultima pagină a cărţii sale, „cultura, aşa cum a fost privită aici, de ordinea spirituală, nu va avea deci valoarea sa definitivă decât dacă se înalţă până la punctul în care va intra în ordinea carităţii”.
  Surprinde, în acest spirit, fecunda afirmaţie privind învăţarea limbilor („a învăţa bine o limbă este a da viaţă sufletului tău prin contactul cu un alt suflet, traversând timpul şi spaţiul”), ca şi ideea că, pentru a cultiva, studiul ştiinţelor „trebuie să fie reinvenţie”, iar un savant într-adevăr cultivat să facă filozofia propriei sale ştiinţe. Se impun, totodată, valoroase sugestii privind istoria. În sensul în care a şti, aici mai ales, e a reface; „adevărata istorie redă viaţa trecutului, reînsufleţind documente moarte”. Geografia, la rândul ei, trebuie să fie mai curând un prilej de reflecţie decât un exerciţiu de memorie. În final, călătoriile şi viaţa devin prilej de reflecţie şi, totodată, de emoţii estetice. Orientaţi astfel încât să facem spiritul capabil de a simţi farmecul, fascinaţia frumosului, am considera un adevărat ideal al vremii elevaţia. Pentru a se cultiva prin anumite meserii, cu totul dominate de maşină, consideră generosul profesor, trebuie suflete foarte elevate, suflete cărora doar credinţa creştină le-ar putea releva deplina şi sublima semnificaţie a muncii omeneşti.
  Cu astfel de idei, ne dăm logic seama, o asemenea carte nu-şi pierde actualitatea. Dimpotrivă, ea îşi poate găsi în zilele noastre un grav tâlc actual. Observând că în bubuitul tunurilor se conturează graniţele viitoare ale statelor, pe măsura potenţialului vital al neamurilor, cu decenii în urmă, un distins om politic avertiza cu o rară luciditate, privind în final stările de la noi: „Numai armele culturii pot da însă conţinutul de spiritualitate, care legitimează şi pune în valoare, spre folosul naţiunii şi umanităţii întregi, bogăţiile sufletului şi pământului românesc”. De aceea, încheia: „Trecând peste orice alte consideraţii şi peste orice dificultăţi ale momentului, iniţiativele culturale trebuie să fie stimulate, continuitatea muncii creatoare trebuie să fie asigurată în toate domeniile”.
  Oportune consilii privind diversele mijloace de cultivare şi, de asemenea, importante sugestii privind ocaziile de cultură, atenţia acordată vieţii, inclusiv călătoriei şi îndeosebi cărţii, recunoscută ca un activ instrument de difuziune şi conservare a culturii, fac din lucrarea editată azi un manual util, binevenit.

Al. Husar