Rasfoieste
online

de Michel Quoist
Publicată in Colecţia Creştinism în contemporaneitate

 Cu circa opt milioane de exemplare vândute în întreaga lume, Michel Quoist este un autor de succes. Dacă mulţi au citit cărţile sale, puţini cunosc omul de dincolo de scrieri. Cine este, deci, acest preot din Le Havre care ştie să traducă atât de bine pătimirea de zi cu zi a credinţei?
  La 40 de ani de la publicarea primei sale cărţi de spiritualitate, Priéres (Iată-mă, Doamne), Michel Quoist a acceptat să răspundă întrebărilor indiscrete şi impertinente ale lui Élie Maréchal. Cum a devenit un tânăr muncitor, indiferent faţă de credinţă, una dintre vocile spirituale cele mai ascultate de mai multe generaţii?
  Redăm în continuare prefaţa pr. Alois Bulai

  "O viaţă de om, de scriitor, de pedagog, de preot se derulează înaintea cititorului sub bagheta discretă a maestrului Élie Maréchal. O viaţă - cu piscuri ameţitoare şi cu profunzimi insondabile - povestită cu calm în lumina rugului infinitei iubiri a lui Dumnezeu, a Celui care Este, iubire ce nu seacă şi nu slăbeşte pentru că vine de la cel care «era la început la Dumnezeu. Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există. În el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor...» (In 1,2-4). Viaţa unui om care, «după ce s-a adăpat la izvorul nesecat cu apă care izvorăşte din viaţa veşnică» (cf. In 4,7-15), este mereu pregătit să potolească setea oamenilor de a găsi sensul vieţii, de a putea să iubească şi de a fi iubiţi într-o manieră autentică.
  Este viaţa lui Michel Quoist, derulată de-a lungul secolului al XX-lea, secol frământat de ideologii şi convulsionat de conflicte, într-o societate evoluând în ritmuri nemaiîntâlnite, incapabilă parcă să-şi digere şi să-şi controleze propria progresie şi într-o Biserică mereu atentă să desluşească glasul Duhului între semnele timpului şi gemetele omenirii împovărate de propria ei evoluţie, Biserică ce-şi aprofundează mereu misiunea de vestitoare a evangheliei şi sacrament al mântuirii, dar experimentează continuu limitele umane manifestate în membri şi structurile ei supuse fără încetare unei necesităţi de metanoia, de convertire, de orientare şi reorientare după cel care îi este principiu şi finalitate.
  Este viaţa unui om care a voit mereu ca, privindu-l, oamenii să vadă dincolo de persoana lui: să se descopere pe ei înşişi învăluiţi în iubirea lui Dumnezeu şi învestiţi cu responsabilitate pentru fraţii lor şi pentru comunitatea în care trebuie să se regăsească implicaţi cu maturitate.
  Copilăria într-o familie frumoasă, marcată totuşi de moartea timpurie a tatălui, experienţa de muncă şi angajarea în cadrul Tineretului Muncitor Creştin, timpul de pregătire pentru preoţie în seminar cu ofertele spirituale şi formative, dar şi cu privaţiunile specifice, studiile sociologice, activitatea pastorală şi misiunile încredinţate în dieceză şi în afara ei, aria geografică largă în care s-a deplasat şi, mai ales, întâlnirile frecvente cu oamenii şi contactul permanent cu tinerii de care s-a lăsat mereu interogat şi corectat i-au oferit lui Michel Quoist o perspectivă globală armonioasă despre om - societate - Biserică pe care o schiţează, retuşează şi conturează mereu sub impulsurile interogaţiilor lui Maréchal într-o privire cuprinzătoare purificată, cerşită cu împrumut de la Domnul.
  În demersul său uman-sociologic şi spiritual-teologic, Michel Quoist pleacă de la constatarea că omul este «frumos şi murdar de pământ în acelaşi timp. Abia s-a născut şi păşeşte încet, eliberându-se puţin câte puţin de argilă. E încă plin de pământ, întocmai ca un nou-născut care, ieşit din sânul mamei, nu a fost încă spălat». E un amestec de contraste: frumuseţea inimii, a privirii, a iubirii şi, în acelaşi timp, boală, suferinţă, singurătate. Însă privirea iubitoare a Tatălui îl invită încontinuu să crească.
  Dialogul omului cu Dumnezeu se realizează în rugăciune. Aceasta trebuie să fie pornită şi ancorată din şi în viaţă, să cuprindă toată existenţa, să se supună evenimentelor şi să răspundă provocărilor. Să fie un răspuns generos la mărturisirea de dragoste a îndrăgostitului de oameni - Dumnezeu. Viaţa în întregime, cu tot păienjenişul de relaţii interpersonale, cu tot spectrul preocupărilor, al speranţelor, dar şi al decepţiilor şi neîmplinirilor, cu gama infinită a trăirilor şi simţirilor trebuie purtată înaintea lui Dumnezeu.
  Momentul culminant al rugăciunii este jertfa sfintei Liturghii. Aici trebuie purtată toată viaţa trăită în plinătatea ei. «Cristos aşteaptă ca cel credincios să i-o aducă în dar. El, la rândul său, o va oferi Tatălui împreună cu viaţa lui. Iar Tatăl i-o va redărui: viaţa înviată, viaţa nouă. Iar credinciosul se întoarce, împreună cu Cristos şi viaţa lui, acolo unde trăieşte în fiecare zi, la locul său de muncă, la casa lui, pe stradă, împreună cu prietenii, în familie».
  Misiunea Bisericii în această aventură divino-umană este de a spune lucrurilor pe nume învăţând limba oamenilor timpului nostru. Riscul permanent este acela de a se rupe de realitatea cotidiană şi cei care au cuvântul şi vorbesc să nu fie cei care trăiesc. De aceea, ea trebuie să se ancoreze mereu în viaţă, cea care alimentează şi dă greutate cuvintelor. Să respingă cu hotărâre răul - dar niciodată persoana - şi să dea mărturie despre iubirea inepuizabilă a lui Dumnezeu care s-a făcut trup şi a locuit între noi luând asupra sa toată suferinţa omenirii. Suferinţa lui Isus este tocmai suma tuturor suferinţelor crude şi nenumărate pe care oamenii le pun în cârcă unii altora datorită instinctelor lor necontrolate şi egoismului nemăsurat. Aceasta este pătimirea iubirii infinite!
  Rumegarea propriei existenţe a lui Michel Quoist nu putea să nu atingă dimensiunea ontologică a preoţiei cu care a fost hărăzit, sacrament care îl uneşte pe preot cu Isus Cristos într-un mod cu totul special, aşa încât să poată spune: «Acesta este trupul meu, acesta este sângele meu». Dar nu numai sub aspectul slujirii în folosul comunităţii prin celebrarea sacramentelor şi, mai ales, a sfintei Liturghii, ci ca vestire a propriei descoperiri şi experienţe: Dumnezeu este iubire şi este prezent între noi în persoana lui Isus Cristos şi trebuie să-l întâlnim pentru a putea lucra împreună cu el oriunde ne-am afla. În această aventură, celibatul (nu legat esenţial de chemarea preoţească), experimentat uneori ca sacrificiu şi suferinţă, acceptat ca o dăruire din dragoste, o dăruire totală: a tuturor forţelor fizice, afective şi spirituale, nu unei singure femei, ci lui Isus Cristos şi, prin el, întregii umanităţi, devine un izvor inepuizabil de bucurie. O mare iubire poate să înfrângă obstacole ce par insurmontabile.
  Inserat în porţiunea de istorie cu care-i este dat omului să fie contemporan, chiar dacă pe pământ privirea nu este destul de amplă ca să cuprindă realitatea în întregul ei, chiar dacă va fi doar parţială în ceea ce priveşte amplitudinea şi profunzimea, ea trebuie să fie mereu orientată în rugăciune ca răspuns de iubire al omului dat iubirii infinite a Dumnezeului său. «Răspuns asumat cu întreaga viaţă şi pentru întreaga viaţă proprie, alimentată, la rândul ei, de viaţa oamenilor cu care intrăm în comuniune, pe întreg parcursul vieţii».
  Transpunerea în româneşte a textului lui Michel Quoist se bucură de o limpezime unică, limpezime garantată nu numai de găsirea echivalenţelor lingvistice, ci şi - mai ales - de «imersiunea» traducătorului în sfera preocupărilor, interogaţiilor şi răspunsurilor formulate sau insinuate de opera originală, aşa încât credem că accesul cititorului român la conţinutul cărţii devine mult mai uşor".

Pr. dr. Ştefan Lupu