Rasfoieste
online

de Alois Bişoc
Publicată in Colecţia Disertaţii Doctorale

  Criza valorilor care frământă actualmente societatea noastră nu cruţă nici măcar familia, ba chiar multe dintre certitudinile pe care ea se baza au fost profund distruse sau puse în discuţie. Se discută despre structura ei, despre funcţiile sale, despre multiplele sale valori de natură socială, culturală, morală, teologică şi spirituală, se pun întrebări referitoare la înfăţişarea şi rolul ei în societatea de azi, la identitatea sa umană şi creştină. Familia este, de aceea, una dintre principalele teme de cercetare şi de dezbatere publică, aflându-se în centrul atenţiei, preocupărilor şi aşteptărilor tuturor, în orice sector şi la orice nivel. Desigur, această cercetare este pozitivă, întrucât familia este fundamentul pe care se sprijină atât viaţa individului, cât şi cea a comunităţii. Într-adevăr, aşa cum afirmă foarte clar Conciliul al II-lea din Vatican, „mântuirea persoanei şi a societăţii umane şi creştine este strâns legată de o acceptabilă prosperitate a comunităţii conjugale şi familiale” (GS 47). Familia este, deci, locul unde se află în joc destinul omului, al omenirii şi al Bisericii.
  Este clar că problemele referitoare la familie interpelează în mod direct Biserica. Ea nu poate renunţa la lumina principiilor creştine şi la acţiunea sa pastorală pentru a proteja şi promova familia. Mai mult, este de competenţa ei, este un drept şi datorie a ei de a interveni, în virtutea poruncii primite de la Domnul de a predica evanghelia la toată făptura (cf. Mc 16,15) şi, deci, de a anunţa vestea cea bună a realităţii matrimoniale şi familiale întregii lumi. Fiind conştientă de această misiune, Biserica, întotdeauna, în decursul secolelor, a aprofundat problemele familiale, căutând să le rezolve la lumina revelaţiei.
  În secolul nostru, forul cel mai important care a promovat cu insistenţă reflecţia teologică şi pastorală asupra acestei teme a fost, fără îndoială, Conciliul al II-lea din Vatican. Considerând familia între problemele cele mai importante şi urgente ale timpului nostru, care merită „menţiune specială”, părinţii conciliari, cu magisteriul lor foarte clar şi incontestabil, au voit să recheme familia la adevărul ei şi să-i restituie demnitatea şi măreţia (cf. GS 46). După punerea în temă şi clarificarea doctrinei despre familie în forul suprem al Conciliului, rămânea datoria şi angajamentul pastoral de a interpreta această doctrină, de a o răspândi, de a o învăţa şi de a o duce mai departe în timp.
  Cel mai mult decât oricare altul, care s-a făcut ecoul Conciliului, a fost, fără îndoială, Suveranul Pontif al Bisericii, Papa Paul al VI-lea, care, deja colaborator principal şi promotor al bunei sale reuşite, a fost apoi mesagerul şi executorul luminat al programului conciliar. Într-adevăr, el, papa, în foarte multe documente şi discursuri, evocă în mod permanent textele Conciliului, menţinând, cu toate acestea, o originalitate proprie. Toate învăţăturile prea rodnicului său magisteriu sunt de acum înainte o mare comoară pentru Biserică şi pentru lume.
  Într-adevăr, Paul al VI-lea a urmărit cu deosebit interes şi a participat cu părintească înţelegere şi solidaritate la problemele de familie, neomiţând totuşi să proclame principiile creştine referitoare la instituţia familială. Pe urmele Conciliului, el a dus mai departe, a dezvoltat şi a aprofundat învăţătura despre familie, a explicat de mai multe ori, atât în documentele, cât şi în discursurile sale, semnificaţia iubirii conjugale, a căsătoriei şi a familiei, din punct de vedere social, cultural, moral, teologic şi spiritual. Împotriva tuturor ideologiilor false şi a multor primejdii care ameninţau familia în greaua perioadă conciliară şi postconciliară, el, cu înţelepciune, răbdare şi încredere, nu a cedat, ci a rămas întotdeauna foarte ferm în adevărul evangheliei lui Cristos şi al magisteriului Bisericii. El a fost unul dintre pontifii care, cu un foarte mare curaj, a apărat valorile perene ale iubirii, ale căsătoriei şi ale familiei. Este de-ajuns să ne gândim numai la enciclica Humanae vitae, atât de contestată în întreaga lume, şi la intervenţiile sale privind divorţul şi avortul. Pe plan pastoral, nu contenea să sprijine toate măsurile şi iniţiativele care tindeau la îmbunătăţirea situaţiei, nu înceta să ceară tuturor creştinilor şi oamenilor de bunăvoinţă o angajare deschisă şi constantă în acest domeniu.
  În paginile acestei lucrări, ne-am oprit asupra învăţăturii lui Paul al VI-lea, asupra luărilor sale de poziţie privind problemele şi identitatea umană şi creştină a familiei. Nu am urmat în mod cronologic gândirea lui Paul al VI-lea asupra familiei, ci am căutat să facem o prezentare sistematică, să surprindem în mod omogen şi organic liniile fundamentale şi particulare ale magisteriului său asupra acestui subiect: „familia”.
  În primul capitol, am tratat despre criza socială şi culturală a familiei, am analizat cum a ajuns ea în criză din cauza vertiginoaselor transformări contemporane, acordând atenţie specială fenomenelor industrializării, secularizării şi dezvoltării preponderente a mijloacelor de comunicare socială. În al doilea capitol, consacrat crizei morale a familiei, am dezbătut problemele ei cele mai grave, acelea care l-au angajat mult pe Paul al VI-lea: reglementarea naşterilor, avortul şi divorţul. În ultimul capitol, ne-am ocupat de identitatea teologică şi spirituală a familiei, considerând-o ca fiind inserată în planul lui Dumnezeu, sub aspectul legiferării şi sfinţirii ei de către Cristos, cu vocaţia ei de Biserică familială, încheind cu unele directive particulare vizând deplina ei recuperare.
  Prin lecturarea atentă a intervenţiilor lui Paul al VI-lea asupra familiei, sperăm să-i redescoperim importanţa, ajungând astfel să înţelegem motivul pentru care Biserica, azi, mai mult ca oricând, îşi dă seama că de sfinţenia şi de plinătatea vieţii spirituale a familiei depinde viaţa fizică şi morală a umanităţii; mai mult, dilatarea reală a împărăţiei lui Dumnezeu.

A. Bişoc