Rasfoieste
online

de Iosif Enăşoae
Publicată in Colecţia Disertaţii Doctorale

 Suferinţa nu este o simplă problemă, dimpotrivă, este cea care persistă cel mai mult, fiind cea mai tulburătoare dintre problemele existenţiale ale umanităţii; ea are o extindere aproape universală, pentru că face parte din viaţa tuturor fiinţelor umane ce se bucură de uzul raţiunii. Doctrina creştină despre tema suferinţei, care are la bază apariţia lui Cristos suferind şi răstignit în istoria omenirii, a cunoscut de-a lungul istoriei Bisericii o aprofundare continuă. Progresul doctrinar, referitor la realităţile suferinţei creştine, adunat, îmbogăţit şi dus în zilele noastre la o culme foarte înaltă, este scos în evidenţă de diverse documente pontificale.
  Primul document pontifical în totalitate şi exclusiv dedicat problemei suferinţei, văzută în lumina învăţăturii creştine, este scrisoarea apostolică Salvifici doloris a lui Ioan Paul al II-lea, dată la Roma, la 11 februarie 1984. 
  Motivul fundamental ce m-a determinat să întreprind această cercetare a fost dureroasa experienţă a suferinţei trăite de Biserica Catolică din România în perioada persecuţiei comuniste. Mărturia fidelităţii faţă de Cristos şi faţă de Biserica sa, dată de episcopii români încarceraţi, plătită cu o suferinţă enormă, mulţi fiind nevoiţi să suporte martiriul, ca şi mărturia atâtor creştini persecutaţi, m-a inspirat să fac această lucrare de cercetare despre suferinţa creştină. Experienţa bogată de suferinţă a actualului pontif, începută cu pierderea mamei sale încă din copilărie, mărită de cel de-al Doilea Război Mondial, devenită inseparabilă de existenţa cotidiană în perioada comunismului ateu şi ajunsă la „culme” prin aten­tatul din 13 mai 1981, ce l-a transformat pe papa într-un adevărat „expert” în sufe­rinţă, m-a determinat, de asemenea, să fac această cercetare despre semnificaţia creştină a suferinţei, expusă în învăţătura sa.
  Obiectivul cercetării îmbrăţişează un dublu aspect:
  Primul vrea să dezvăluie, analizând învăţătura lui Ioan Paul al II-lea, „caracterul pozitiv” al suferinţei, fie pentru creştinul însuşi care suferă, fie pentru trupul mistic al lui Cristos, Biserica, ce continuă să sufere aşteptând cu răbdare salvarea finală, ce se va realiza o dată cu venirea glorioasă a lui Cristos înviat.
  Al doilea este acela de a revela „efectul” sau „fructul” suferinţei acceptate şi trăite cu iubire răbdătoare de orice creştin, după ce, în prealabil, a epuizat toate mijloacele existente ale medicinii şi tehnicii, pentru a o evita ori pentru a se elibera de ea.
  Corpul lucrării este alcătuit din patru capitole. Primul, Dramaticul „de ce” al sufe­rinţei, vrea să-l introducă pe cititor în ambientul temei ce va fi tratate. Al doilea capitol, ce pare în mod prevalent dogmatic, Iubirea divină şi misterul suferinţei, încearcă să scruteze profunzimile iubirii eterne pentru a descoperi angajarea Treimii în sal­varea omului suferind. Suferinţa, calea creştină spre plinătatea vieţii, al treilea capitol al tezei, încearcă să dezvăluie că suferinţa răscumpărată, sfinţită şi oferită de Dum­nezeu oricărui om, a devenit pentru creştin „calea” necesară pentru a ajunge la deplina realizare. Ultimul capitol, Sfidarea suferinţei pentru creştinul de astăzi şi al viitorului, reprezintă o aplicare a cercetării făcute cu privire la realitatea suferinţei umano-creş­tine. Am voit să scriu despre această problemă şi din dorinţa de a-i ajuta pe creştini să descopere valoarea, sensul şi rodul pe care îl poate produce suferinţa acceptată şi trăită în comuniune de iubire cu Cristos. Privită şi aprofundată în lumina credinţei, realitatea suferinţei creştine se revelează ca mijlocul ales de iubirea trinitară pentru a se mani­festa şi pentru a realiza mântuirea lumii.

Iosif Enăşoae