Rasfoieste
online

de Robert Royal
Publicată in Colecţia Istoria Bisericii

  Secolul al XX-lea, departe de a fi secolul luminat pe care toţi îl aşteptau şi care ar fi trebuit să fie odrasla cea mai nobilă a secularismului iluminist în varianta sa materialist-ştiinţifică, acest secol s-a dovedit cel mai crud şi sângeros trăit până acum de omenire. El se deschide cu Primul Război Mondial şi, ca parte integrantă a acestuia, aduce primul mare experiment genocidal din ultima sută de ani: cel al Turciei împotriva creştinilor armeni de pe teritoriul lor. După cum ştim prea bine, a fost urmat de aproape o duzină de altele de dimensiuni comparative, uneori mai ample, alteori mai „restrânse”. Marile totalitarisme (hitlerist, marxist-lenininst, maoist) au fost imitate de „mici” totalitarisme în Uganda, Cuba, Coreea, Cambogia şi destule alte părţi. Ireligiozitatea s-a constituit în doctrină hegemonică, în stăpân necruţător, în religie „alternativă”, mult mai eficientă şi mai necruţătoare decât fusese vreodată religia, chiar şi în cazurile cele mai rele. Victimele în acest secol au fost de multe credinţe şi de multe etnii; dintre ele, atâtea câte au supravieţuit, au vorbit şi vorbesc în continuare cu insistenţă despre aceste cruzimi; s-au făcut uneori chiar şi încercări (întotdeauna neîndestulatoare – cum ar putea fi altfel?) de „compensaţie”.
  În schimb, s-a vorbit puţin sau deloc despre martirizarea şi crucificarea creştinilor în acest secol al XX-lea, proces care, de fapt, continuă activ până în zilele noastre. Linşajul fizic (prezent încă şi azi pe multe continente) a fost în multe cazuri dublat şi „îmbogăţit” de linşajul de „înaltă tehnologie”, adică de procesul de ponegrire, in­sultă şi subminare care încearcă să-i zguduie pe credincioşi. Foarte recent, clasa politică europeană în curs de organizare şi de unificare a decis să modifice însăşi istoria, eliminând în documentele sale de bază orice referire la rolul constitutiv al creştinismului în evoluţia Europei, decizie grotescă înainte de a fi gravă şi malefică.
  De ce nu s-a vorbit, de ce nu se vorbeşte mai mult despre aceste desfăşurări? Întâi de toate, din motivele schiţate mult prea grăbit şi superficial mai sus. Creştinismul s-a instituit într-o Biserică a iertării şi a cererii de iertare, prea arareori e obişnuit să acuze, sau măcar să protesteze. Ţine acest lucru de natura sa intrinsecă, ţine şi de habitudini pe care şi le-a însuşit din experienţa istorică. Apoi, însă, mai este şi un motiv practic: persecuţiile acestea neîncetate n-au izbutit să-i zdruncine decât în cazuri limitate pe credincioşi. Miracolul providenţei a întărit şi a menţinut tradiţia, speranţa, credinţa oamenilor, alteori le-a dat vitejia unui nou început. De unde concluzia unora: iată, în fond, nu s-a întâmplat nimic.
  Într-adevăr, la nivelul amplu al mileniilor, lucrurile stau ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu la fel însă la nivelul fiecărui om: acolo, suferinţa instigată şi exercitată de asupritorii credinţei s-a simţit şi se simte. De aici, necesitatea unei cărţi precum cea scrisă de dr. Robert Royal, director al Centrului „Faith and Reason” din Washington, autor a peste o duzină de cărţi valoroase, profesor şi administrator universitar în diverse contexte ocazionale şi figură bine-cunoscută în cercurile intelectuale americane. Această carte, scrisă în engleză, dar tradusă încă de pe acum în câteva limbi de circu­laţie (versiunile italiană şi portugheză au apărut, cele franceză, spaniolă şi braziliană sunt în curs), se concentrează asupra catolicilor în mod specific, dar nu fără referiri la credincioşii ortodocşi sau protestanţi, care au avut şi ei parte de suficientă teroare brutală în ultima sută de ani.
  Caracteristic pentru această carte şi, totodată, unul dintre marile sale merite este modul în care acoperă întregul planiglob şi deceniile în scurgerea lor: din Germania spre Rusia sovietică, din Europa de Est spre Asia şi spre Africa, fără a uita America Latină. Cifrele de ansamblu se împletesc cu descrieri de cazuri individuale, oferind imagini de neuitat. Este o realizare pentru care nu putem găsi laude suficiente. De altfel, cartea lui Robert Royal a fost primită cu căldură de însuşi Suveranul Pontif, Ioan Paul al II-lea.
  Un mare merit al cărţii lui Robert Royal este atenţia pe care o acordă suferinţelor creştinilor din România în decursul secolului al XX-lea: un capitol întreg. Poate pentru cititorul român nici nu mai e nevoie să se pomenească despre barbaria îndreptată împotriva greco-catolicilor, sau despre patimile credincioşilor romano-catolici, ortodocşi şi neo-protestanţi, dar ştim prea bine că, din păcate, publicul mai larg, global, nu este suficient de bine informat în această privinţă. Capitolul lui Royal contribuie la acope­rirea unui gol enorm de informaţie.
  Aş încheia adăugând un fapt esenţial: oricât de bogată ar fi cartea lui Robert Royal, nu pot s-o consider altfel decât un început, o carte de pionierat. Tema tratată este extrem de extinsă şi nu poate fi în nici un caz epuizată de o singură carte. Avem nevoie de cercetări sistematice privind atât trecutul, cât şi prezentul. Avem nevoie de a ne întări memoria prin exprimarea clară a suferinţelor credinţei şi prin articularea răspicată a procesului de discriminare şi de asuprire, al căror obiect continuă să fie neîncetat creştinii de pe toate meridianele.
  Cartea lui Robert Royal ne oferă o continuare istorică, fiind simultan şi o acţiune de pionierat.

Virgil Nemoianu