Rasfoieste
online

de Adalbert Hamman
Publicată in Colecţia Patrologie

  Omul, a cărui îndeletnicire este sau era scrisul, devine altul prin opera sa. El se prezintă nu ca un om, ci ca o carte. De aici, şi expresia: „vorbeşte ca o carte”, expresie care, de altfel, nu este un compliment. Să ne gândim, de exemplu, la conferenţiarii care îşi citesc textul conferinţei. Pentru cei iniţiaţi în patrologie, Clement de Alexandria este autorul Pedagogului. Toată lumea ştie că sfântul Augustin a scris o carte numită Confesiuni. Unii, atraşi de titlu, se încumetă să o deschidă, însă o închid îndată ce-şi dau seama că autorul nu-şi dezvăluie pe larg filmul amorurilor ilegitime. Păcat! Cititorul l-ar fi descoperit pe omul care se numeşte Aurelius Augustinus.
  În loc să enumerăm lucrările unui autor, poate e mai bine dacă am încerca să descoperim cine este acest om: să cunoaştem omul concret, viu, în carne şi oase, cuprins de pasiune şi ură, slab sau violent. În fond, opera sa ne interesează, nu pentru că pe rafturile bibliotecii sunt aliniate 15 volume in quarto, ci pentru că ea este opera unui om excepţional numit Augustin; această operă ne ajută să descoperim un om, ba, mai mult, un creştin, adică un om pătruns de credinţa în Cristos.
  Scriitorii creştini din primele cinci veacuri creştine, pe care îi numim părinţii Bisericii, au fiecare o fizionomie proprie cu trăsături bine conturate. Ar fi uşor să-i clasificăm după anumite criterii prestabilite şi să vedem în Augustin un emotiv activ şi, împreună cu H. Marrou, în Ioan Crisostomul un introvertit. Sau, dimpotrivă, căci nu putem avea încredere în toate clasificările, să spunem, de exemplu, că Grigore din Nazianz era un tip neliniştit, care avea nevoie de căldura şi prezenţa cuiva, iar Tertulian, unul pesimist, independent, nesatisfăcut.
  Când vorbim despre literatură, trebuie să ţinem cont şi de geografie. Africanul Ciprian nu reacţionează ca Ilariu de Poitiers; grecii au o sensibilitate, o vigoare filozofică deosebită, care le permit să-i întreacă pe majoritatea latinilor. Să nu mai vorbim despre emoţia şi lirismul sirienilor, cum ar fi, de exemplu, sfântul Efrem.
  În această carte, ne-am străduit, gravând portretele, să răzuim ghipsul în care unii i-au pus pe aceşti înaintaşi, împiedicându-i să respire, să trăiască, să fie ei înşişi. Preocuparea noastră a fost să regăsim omul – care, uneori, face să vibreze textul, ori să cadă o lacrimă –, cu sensibilitatea şi inteligenţa sa puse de credinţă în slujba evangheliei.
  Dacă epoca în care a trăit Irineu sau Ciprian nu este identică cu cea a lui Augustin sau a lui Grigore de Nyssa, cu atât mai puţin poate fi identică cu a noastră. Pentru a o înţelege, este important să o apropiem de noi, să luminăm lucrurile necunoscute cu cele cunoscute, situaţiile îndepărtate cu cele mai apropiate nouă şi care sunt asemănătoare cu acelea. Atanasiu şi Ilariu au fost nişte „opozanţi”. Au avut curajul să spună „nu” totalitarismului imperial, asemănător, cât priveşte metodele, oricărui totalitarism. Dacă ar fi să ne gândim la perioada anilor 1940-1944, nu ne vine oare în minte, spontan, timpul apocaliptic trăit de Augustin, şi astfel, nu înţelegem mai bine opera sa - „Cetatea lui Dumnezeu”?
  Cunoscând mai bine omul, mediul în care a trăit, înţelegem mai bine contribuţia pe care o are opera sa la istoria creştinismului şi, poate, suntem tentaţi să ne familiarizăm chiar cu opera sa. Nimic nu creează mai bine un contact personal cu omul, decât textul care-i prelungeşte existenţa. Reîntoarcerea la părinţii Bisericii se înscrie în mişcarea de reîntoarcere la originile noastre creştine, numită întoarcerea la izvoare. Suntem, în secolul al XX-lea, fericiţii beneficiari ai mişcării biblice şi liturgice. Nu există călăuze mai bune decât Origene şi Augustin pentru a înţelege sufletul şi spiritul Scripturii, cu condiţia să nu pierdem niciodată din vedere progresele realizate de ştiinţele biblice.
  În ceea ce priveşte liturgia, părinţii Bisericii nu s-au mulţumit să o comenteze catecumenilor şi credincioşilor, ci au modelat-o, au construit-o, au trăit-o. Ambroziu şi Vasile au avut un rol determinant în compunerea textelor liturgice. Reînnoirea biblică şi liturgică ar fi incompletă dacă n-ar fi însoţită de reîntoarcerea la părinţii Bisericii. Cursul nostru de patrologie „concretă” ar dori să mişte publicul în această direcţie.
  Am încercat să ne familiarizăm cu Iustin şi Ambroziu, străduindu-ne să le trasăm fizionomia. Portretele – e necesar să o spunem – nu sunt o reconstituire romanţată, ci o deducere bazată pe un studiu asiduu şi minuţios al scrierilor lor. Am redus referinţele la minimum pentru a nu îngreuna cartea şi a nu pierde din vedere publicul căruia ne adresăm. Specialistul va descoperi că suntem datori unor studioşi erudiţi, precum Mons. Duchesne, A. Puech, P. Labriolle, G. Bardy, J. Quasten, H. von Campenhausen. Prin urmare, cartea nu se adresează specialiştilor. Am redus la minimum trimiterile pentru a nu îngreuna lectura cărţii, căci am avut în vedere publicul căruia ne adresăm. Nu putem însă să le-o interzicem nici celor dintâi, pentru timpul lor liber. Dar, redactând-o pe parcursul a doi ani de predare la Universitatea din Quebec, am încercat să îi prezentăm tinerilor studenţi pe sfinţii părinţi într-o lumină nouă, mai aproape de viaţa de ieri şi de azi.

A. Hamman