Rasfoieste
online

de Stanislaw Dziwisz şi Czeslaw Drazek, Renato Buzzonetti, Angelo Comastri
Publicată in Colecţia Spiritualitate

  Între sfârşitul lunii martie şi primele zile din luna aprilie din anul 2005, lumea a urmărit cu trepidaţie suferinţa şi trecerea la Tatăl a lui Ioan Paul al II-lea. A fost un timp de har, aşa cum au înţeles mulţimile, care, provenind din toate părţile lumii şi depăşind orice greutate, au mers în Piaţa „Sfântul Petru” şi apoi la mormântul lui Ioan Paul, perceput ca om al lui Dumnezeu şi invocat ca sfânt. Uimeau suferinţa şi tenacitatea sa şi, chiar dacă de acum cuvântul îl părăsise pe bătrânul papă, au înţeles cu toţii că moartea sa era actul extrem de iubire oferit lui Dumnezeu pentru creştini, pentru cei care cred, pentru toţi oamenii.
  Cu această publicaţie, ne este oferită posibilitatea de a retrăi acel timp de har în mărturia a trei persoane eminente, care, din diferite motive, au fost aproape de Ioan Paul al II-lea. Primul capitol a fost scris în colaborare de către părintele Czesław Drążek şi de Excelenţa Sa Stanisław Dziwisz, timp de atâţia ani secretar particular, dar, mai ales, confident şi prieten al Pontifului. Relatează despre marea iubire a papei polonez faţă de cei suferinzi, despre voinţa manifestată încă din prima zi a pontificatului de a fi aproape de „cei bolnavi, de cei suferinzi, de fraţii cei mai mici”. De altfel, Karol Wojtyła cunoştea bine durerea, pentru că a îndurat-o încă din copilărie şi din tinereţe din cauza morţii mamei, a fratelui şi a tatălui. Au urmat anii dramatici ai războiului şi ai persecuţiei naziste, după care a urmat ocupaţia sovietică şi dictatura Partidului Comunist. Toate aceste treceri au făcut din Ioan Paul al II-lea „Papa celor bolnavi şi al celor suferinzi”, care, conform expresiei monseniorului Dziwisz, la 13 mai 1981, ajungea, prin mâna lui Ali Agca, „la sanctuarul durerii şi al suferinţei” în care a simţit mai intens apropierea de cei ce suferă. Via crucis a pontifului se consuma în tăcere de-a lungul anilor până la epilogul din 2 aprilie 2005, aşa încât, atunci când el a exprimat dorinţa de a merge în casa Tatălui, a fost ceva natural pentru cei din jurul său să nu intoneze rugăciunea răposaţilor, ci imnul Te Deum, cântarea de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru darul persoanei Sfântului Părinte şi pentru marele său pontificat. Mărturia secretarului particular este însoţită de cea a profesorului Renato Buzzonetti, medic personal al Papei încă din anul 1978. Doctorul aminteşte de numeroasele internări la Gemelli, „Vatican 3”, dar şi de atitudinea de seninătate interioară, profundă, care îl făcea să accepte din mâinile lui Dumnezeu boala, durerea fizică, inactivitatea forţată. Nu lipsesc câteva amănunte inedite cu privire la secvenţele dramatice ale atentatului şi ale ultimelor zile ale Papei.
  În încheiere, Excelenţa Sa Angelo Comastri, responsabil al Bazilicii „Sfântul Petru”, descrie devoţiunea emoţionantă a celor care, trecând peste orice greutate, au voit să vină la Roma pentru a-i aduce un ultim salut marelui Pontif. O devoţiune care nu pare să se micşoreze, deoarece „procesiunea mulţimilor continuă, fidelă şi evlavioasă, în faţa mormântului umil săpat în pământul de pe colina Vaticanului”. Şi nu este superstiţie! Pentru că lumea ştie că Ioan Paul al II-lea era în întregime dăruit slujirii lui Dumnezeu şi lui Isus Cristos.
  Aducând omagiu Papei, este lăudat Domnul care l-a dăruit Bisericii şi timpului nostru.

E. Guerriero