Aflându-ne în Anul Sfintei Preoţii, pentru o mai intensă trăire a Preoţiei şi a vocaţiei la această slujire, Editura „Sapientia” oferă celor interesaţi o frumoasă carte de meditaţii, devenită clasică, scrisă de renumitul cardinalul englez ce a trăit în secolul al XIX-lea, Henry Edward Manning. Unii dintre preoţii mai în vârstă au cunoscut această carte în forma scrisă la maşină, tradusă din franceză şi răspândită de pr. Anton Bişoc. Această versiune a cunoscut mai multe revizuiri şi corecturi: pr. Petru Mareş, pr. Iosif Sescu, dar şi pr. Emanuel Imbrea care a verificat traducerea cu originalul englez, şi pr. Anton Despinescu, care a tradus textele din limba latină.
Un stimulent aparte pentru publicarea acestei cărţi a venit din partea pr. Isidor Dâscă, decan de Bacău, care a binevoit să sponzorizeze tipărirea cărţii oferind un exemplar al acestei cărţi preoţilor şi seminariştilor din Dieceza de Iaşi.
Redăm în continuare prezentarea acestei cărţi de către pr. Charles Fievet, cel care a tradus această carte pentru cititorii francezi deja în 1884.
O carte publicată de Eminenţa Sa Mons. Manning şi adresată clerului „în amintirea multor ani fericiţi de activitate comună în slujba divinului nostru Învăţător, şi totodată ca o mărturie de afecţiune mai durabilă decât viaţa”, o astfel de carte nu poate fi una obişnuită.
Cu această convingere întărită în noi printr-o lectură atentă a cărţii, am întreprins, după ce am primit şi încurajări competente, să traduc în limba franceză şi să ofer clerului „Preoţia veşnică”, operă publicată la Londra, în luna octombrie a acestui an, de către Henric-Eduard, cardinal-arhiepiscop de Westminster şi Primat al Angliei.
Autorul este un teolog profund, una din luminile Conciliului Vatican I, un exeget savant, un scriitor de prim ordin, ale cărui numeroase opere apologetice provoacă admiraţia anglicanilor înşişi, şi au contribuit în mare măsură, în ultima vreme, la convertirile de care Biserica din Anglia are tot dreptul să fie mândră,- un orator puternic al cărui cuvânt are privilegiul de a ridica masele, fie că vorbeşte din amvon, fie că răsună în „asociaţiile de temperanţă”, în congresele şi meetingurile religioase atât de frecvente în Anglia cea liberă. Propunând în capitolul al XIV-lea al acestei cărţi regulile oratoriei sacre, şi plasând mai presus de toate cuvântul care iese viu şi înflăcărat dintr-o inimă apostolică, Eminenţa sa descrie în felul său propriu elocvenţa, creionând, de fapt, portretul său de orator sacru. Pentru că, ilustrul arhiepiscop nu este numai un savant, un scriitor, un orator, ci şi unul din acei apostoli pe care Dumnezeu i-a dat Angliei din acest timp, în care, ieşind dintre ruinele acumulate vreme de trei secole printr-o reformă mincinoasă (Spurious Reformation), iese într-adevăr cu mult curaj la soare (cap. XVII), inserează cele două regate în reţeaua tinerei sale ierarhii, şi nu cere, pentru a propăşi, a se extinde şi a acoperi cu ramurile sale întregul pământ britanic, decât „independenţa” şi „libertatea” (cap. IX).
„Adevărata protecţie a Bisericii din Anglia”, spune eminentul autor, „este independenţa sa şi adevărata sa putere”, este „libertatea sa”. „Suntem păstorii unei turme care coboară din timpul martirilor şi al mărturisitorilor, a căror râvnă nu s-a stins de-a lungul veacurilor” (cap. IX).
Cititorii acestei cărţi se vor convinge uşor că râvna apostolilor care au întemeiat cu sângele lor Biserica Angliei, nu s-a stins în inima aceluia care ocupă în acest moment scaunul rămas vacant în 1865, după Mons. Wisman, primul arhiepiscop de Westminster, de la restabilirea ierarhiei catolice, şi vor aprecia ce suflet preoţesc se descoperă în fiecare pagină şi fiecare rând al „Preoţiei veşnice”.
Respectul pe care ni-l inspiră eminentul autor ne-a făcut o lege de a-l urmări pas cu pas în traducerea noastră şi de a reda cu stricteţe textul englez. Nu ne-am abătut de la această regulă decât în propoziţiile şi frazele în care traducerea prea literală ne-ar fi expus să redăm imperfect gândul eminentului autor, sau acolo unde literalitatea prea severă ni s-a părut incompatibilă cu exigenţele limbii franceze atât de exactă în termeni, atât de delicată în nuanţe.
Fie ca umila noastră traducere să nu dăuneze prea mult originalului, iar „Preoţia veşnică” să se bucure în rândurile clerului de pe continent de primirea binevoitoare şi de succesul pe care „The Eternel Priesthood” l-a obţinut la vecinii noştri de dincolo de Canalul Mânecii.
Ştefan Lupu