Rasfoieste
online

Jean Delumeau, Gérard Billon
Publicată în Colecţia Studii Biblice

  Figura lui Isus continuă, din fericire, să atragă mulţimile şi chiar simpatia unor oameni care nu sunt creştini. Succesul Bibliei rămâne nedezminţit. Or, pentru creştini, punctul culminant al Bibliei îl reprezintă pătimirea urmată de învierea lui Cristos. Aşa stând lucrurile, este firesc ca pătimirea să focalizeze întreaga atenţie.
  Pătimirea lui Cristos nu reprezintă, cu toate acestea, un lucru simplu! Bineînţeles, există aspectul istoric, aş spune, aproape aspectul evenimentului. Şi nu trebuie să-l neglijăm. Pătimirea, e adevărat, nu ne este cunoscută decât prin intermediul celor patru Evanghelii. Textele lor concordă, cu toate acestea, în mare parte şi nu ne putem îndoi de verosimilitatea condamnării şi a supliciului pe care Isus l-a suferit. A vorbi despre acestea este aşadar un lucru cât se poate de legitim, că suntem sau nu credincioşi. Evangheliile sunt documente de care istoricii trebuie să ţină seama. Mai mult, faptul că Evangheliile şi descrierea pătimirii reprezintă elemente fundamentale ale credinţei creştine, ale convingerii şi pietăţii creştinilor, constituie şi el un fapt istoric şi nu există nici un motiv ca istoricii să refuze a lua în seamă această sursă. Ea există. 
  Cu toate acestea, pentru un creştin, pătimirea depăşeşte cadrul unui simplu eveniment. Pentru a o înţelege, trebuie să reluăm cuvintele sfântului Paul, legate de „nebunia crucii”. Este cât se poate de evident că, din acest motiv, moartea lui Cristos pe cruce ridică numeroase întrebări. Astfel, în religia islamică, există credinţa că Isus nu a murit pe cruce. „Evreii spun: «L-am ucis pe Mesia, Isus, fiul Mariei, trimis de Allah», pe când ei nici nu l-au omorât, nici nu l-au răstignit” [IV, 156]. Coranul nu dă o explicaţie la această afirmaţie, pe care o putem găsi însă în diferite comentarii ce schiţează anumite ipoteze, ca, de pildă, ideea că Isus ar fi fost înlocuit cu altcineva sau că el ar fi supravieţuit supliciilor sale. Oricum ar fi, părea indecent, aproape anormal, ca un profet privilegiat, fără să mai vorbim că era Dumnezeu, să fi avut un sfârşit atât de lamentabil. Crucea pune, de asemenea, probleme, în afara creştinismului, adepţilor religiilor din Asia. Căci acestea vor, în esenţă, să aducă seninătatea. Or, nu se poate spune că pătimirea aduce această seninătate, mai ales dacă privilegiem violenţa şi suferinţa, aspect asupra căruia vom reveni. Această moarte nu numai că a şocat lumea necreştină, dar, chiar în cadrul acesteia, ea a întâlnit o puternică rezistenţă, în aşa măsură încât, fără să vorbim de tendinţele gnostice, ea a provocat întrunirea primelor concilii ecumenice, de la cel de la Niceea, din secolul al IV-lea, şi până la cel din Calcedon, din secolul al V-lea, chemate să proclame dubla natură, umană şi divină, în unicitatea persoanei lui Cristos, oferind astfel un conţinut deplin formulei lui Ciril de Alexandria (380-444): „O persoană din Sfânta Treime a suferit prin trup”.
„Nebunie a crucii”, aşadar. Cu ea, pătrundem în inima misterului creştin şi a enigmei Dumnezeului făcut om. Pentru mine, centrul creştinismului se află în următorul punct: Dumnezeu făcut om, care suferă pe cruce, fără să înceteze însă să fie Dumnezeu şi care învie. Paradoxul creştinismului este acela că, pentru a relua expresia dispreţuitoare a lui Machiavelli, tocmai un „profet dezarmat” este cel care, prin înviere, deschide porţile raiului întregii omeniri. Acest paradox şi această „nebunie” constituie bogăţia şi originalitatea creştinismului. Rămâne însă problema locului violenţei şi a suferinţei în cadrul pătimirii.
  Primii creştini, care trăiau cu bucuria învierii lui Isus şi care au păstrat această bucurie mai multe secole, nu resimţeau nevoia să înfăţişeze pătimirea. Pentru ei existase, desigur, un martiriu foarte dureros, dar acest martiriu deschisese calea speranţei, graţie învierii, şi, pentru mine, pătimirea lui Cristos nu are sens decât prin înviere.
  Actualmente, civilizaţia occidentală operează o focalizare către violenţă şi către rău. În aşa măsură încât disperarea contaminează întreaga filozofie, iar sadismul - mass-media. Trăim sub jugul unui pesimism care ne întunecă orizontul şi în faţa căruia noi, creştinii, trebuie să reacţionăm afirmând şi arătând că, la rândul său, şi binele există.
  Acest pesimism are o lungă istorie în civilizaţia noastră occidentală. O dată cu Conciliul al II-lea din Vatican, se putea trage nădejde, cel puţin în sânul Bisericii Romane, că o ruptură se produsese faţă de acest destin şi că venise momentul unei eliberări de acest „blestem”. E adevărat că generaţia care a făcut Conciliul era o generaţie optimistă atât în privinţa viitorului omenirii, cât şi al Bisericii. Generaţia noastră, dimpotrivă, traversează vremuri de nelinişte. Cu toate acestea, orice drum înapoi, orice întoarcere în trecut din punctul de vedere al dolorismului, al supra-aprecierii greşelii şi al suferinţei mi se par îngrijorătoare. Abia ne-am eliberat de spaimă, că ne-am şi întors la ea.
  Cred că supra-dimensionarea păcatului în raport cu iertarea înseamnă limitarea realităţii şi contrazicerea afirmaţiei sfântului Paul, care spune că „acolo unde s-a înmulţit păcatul, s-a revărsat cu prisosinţă harul” (Rom 5,20). Mi se pare că trebuie să restabilim primatul iertării, pentru a reda speranţa contemporanilor noştri, dacă vrem să ne arătăm fideli adevăratului sens al pătimirii, care este acela al învierii.
  Pentru a înţelege mai bine ceea ce spuneam mai sus, se cuvine, fără îndoială, să recitim pătimirea aşa cum ne este ea prezentată de Evanghelii, să înţelegem cadrul istoric, condiţiile reale în care s-a petrecut, înainte de a ne pune întrebarea dacă focalizarea asupra suferinţei supliciului lui Cristos înseamnă reabilitarea cu adevărat a evenimentului Crucii.

J. Delumeau