Rasfoieste
online

de Cristinel Fodor
Publicată in Colecţia Tratate de Teologie

  La Liturghia Pro eligendo Romano Pontifice din bazilica patriarhală „Sfântul Petru”, luni, 18 aprilie 2005, cardinalul Joseph Ratzinger, decan al Colegiului Cardinalilor, trasând parcă nucleul programului teologic, filosofic şi spiritual al viitorului papă Benedict al XVI-lea, care va fi chiar el, spunea printre altele: „A avea o credinţă clară, conform Crezului Bisericii, este adesea etichetat drept fundamentalism. În timp ce relativismul, adică a te lăsa dus de colo-colo de orice curent de învăţătură, apare drept unica atitudine care e la înălţimea timpurilor de azi. Se constituie o dictatură a relativismului, care nu recunoaşte nimic drept definitiv şi care lasă drept unică măsură doar propriul eu şi dorinţele acestuia. Noi, în schimb, avem o altă măsură: pe Fiul lui Dumnezeu, adevăratul om. El este măsura adevăratului umanism. O credinţă adultă nu este aceea care urmează moda şi ultima noutate; credinţa adultă şi matură este aceea care este profund înrădăcinată în prietenia cu Cristos. Această prietenie ne deschide spre tot ceea ce este bun şi care ne oferă criteriul pentru a discerne între adevărat şi fals, între înşelăciune şi adevăr. Această credinţă adultă trebuie să o maturizăm, spre această credinţă trebuie să călăuzim turma lui Cristos. Şi această credinţă – numai credinţa – realizează unitatea şi se împlineşte în iubire”.
  În acest context al dictaturii relativismului, „se înregistrează astăzi în lume, în ciuda vastelor procese de secularizare, o exigenţă răspândită de spiritualitate” (NMI 33), aşa cum amintea Ioan Paul al II-lea. Asistăm astăzi la o redescoperire a „spiritualităţii”. „Am dori să se reaprindă interesul pentru problemele referitoare la perfecţiune; nu atât pentru a elabora noi teorii, cât, mai ales, pentru a da naştere la noi energii” (Paul al VI-lea, Ecclesiam suam, 19). De la începuturile anilor ’70, care au văzut un interes reînnoit pentru rugăciune şi meditaţie, acest cuvânt a fost din ce în ce mai mult folosit pentru a exprima în mod global o atare tendinţă. Acest curs de teologie spirituală este un binevenit ajutor pentru a ajunge la prietenia cu Isus, adică la „măsura staturii plinătăţii lui Cristos” (Ef 4,13), la care suntem chemaţi pentru a fi adulţi în credinţă şi a nu cădea în dictatura relativismului. Pentru a împlini această lucrare teologia spirituală dispune de izvoare şi mijloace perfect garantate. Se mişcă simultan pe trei planuri. Este har şi experienţă pe care fiecare epocă le moşteneşte, le recreează şi le transmite cu deplină vigoare. Este teologie sau reflecţie sapienţială, care contemplă şi analizează misterul trăit. Ca pedagogie, instigă asimilarea sa din partea unor persoane şi grupuri în atitudini interioare şi fapte de viaţă.
  Ca urmare a studiilor, cercetărilor, publicaţiilor din trecut sau mai recente, spiritualitatea creştină trăieşte astăzi anotimpul primăverii. Viaţa şi temele de spiritualitate se bucură azi de un mare interes. Teologia spirituală nu mai este considerată de mult cenuşăreasa ştiinţelor teologice sau un subprodus cu gust devoţional al aceloraşi ştiinţe, care ţine mai mult de intimitatea fiecăruia. În acest „concert” al disciplinelor teologice, teologia spirituală apare ca fiind încoronarea, perfecţiunea spre care converge poliedricul studiu al teologiei şi, în acelaşi timp, punctul de plecare al acestui drum de credinţă pe care fiecare creştin este chemat să-l parcurgă, într-un fel sau altul, în virtutea Botezului.
  Din păcate însă, dacă nu cunoaştem bine identitatea sa, o putem reduce la forme devoţionale depăşite sau devieri care o fac prea aridă şi abstractă. Şi aceasta, pentru că părăsim în studiul ştiinţific al teologiei spirituale marea trăirii creştine (teologia spirituală se ocupă, în primul rând, de această viaţă în Duhul Sfânt trăită în plinătate), pentru uscatul speculaţiilor.
  Intenţia iniţială a fost de a prezenta un manual care să fie de folos studenţilor din Seminar, precum şi celor de la Facultatea de Teologie pentru laici. Poartă deci trăsături caracteristice acestor medii. „Laicizarea” sa completă ar însemna golirea de conţinut. Apoi, pentru că nu se poate limita numai la aceşti cititori, m-am gândit că un studiu mai amplu, care să cuprindă mai multe aspecte din viaţa creştină, şi astfel, să poată fi utilizat nu numai ca o carte de studiu de către aspiranţii la preoţie, ci şi ca o carte de formare spirituală pentru persoanele consacrate, precum şi pentru laicii care doresc o doctrină spirituală mai profundă şi mai teologică, ar fi binevenit. La toţi aceştia m-am gândit atunci când am dorit această carte.
  Aşadar nu este o lucrare monografică şi de aprofundare, ci una panoramică, o sinteză informativă, dacă vreţi, a marilor probleme ale vieţii creştine, care în unele puncte fundamentale cere dezvoltări mai ample. Ca orice tratat, nu poate şi nici nu trebuie să primească tot ceea ce se face şi se spune în domeniul spiritual. Caută să salveze echilibrul dintre cei doi versanţi ai săi: să nu se reducă la explicaţii dogmatice, dar nici să nu coboare la aplicaţii minuţioase şi sufocante. Citând autori, am trecut peste indicaţiile bibliografice ca să nu îngreunăm lectura. Cei care le simt lipsa le pot găsi în scrierile cu caracter ştiinţific enumerate în Bibliografia de la sfârşitul cărţii. Tematica şi structura sunt elemente esenţiale ale oricărei sinteze teologice elaborate. Dintre diferitele opţiuni posibile, fiecare autor şi-o alege pe a sa proprie, pe care apoi o ilustrează şi o justifică. În acest context, am căutat vastitatea şi amplitudinea, expunând experienţe şi teme care se impun prin bogăţie spirituală şi realism istoric, fie că sunt creaţii vechi sau găsite în actualitate. Ceea ce au creat bun alte veacuri este patrimoniul nostru, iar erorile de atunci sunt un avertisment şi o lecţie. În natură şi în har, în vicii şi în virtuţi, suntem foarte asemănători predecesorilor noştri. „Omul modern are mai mult din om decât din modern” (K. Rahner).

C. Fodor