Rasfoieste
online

de Alois Bişoc
Publicată in Colecţia Tratate de Teologie

  De douăzeci de secole Biserica trăieşte şi continuă cu succes opera mântuitoare a lui Isus Cristos prin preoţii săi, care vestesc cuvântul lui Dumnezeu, administrează sfintele sacramente şi îi conduc cu zel pe cei încredinţaţi lor. Este adevărat că între timp multe s-au schimbat şi continuă să se schimbe în această lume. Chiar şi imaginea preotului e acum mai mult ca niciodată antrenată în această evoluţie continuă. Alta era imaginea preotului în Biserica primară, când îşi desfăşura activitatea numai în cadrul comunităţii ecleziale, alta mai târziu, când deţinea şi funcţii statale, alta când era maestru prin excelenţă datorită formaţiei sale culturale, alta când era obligat să fie teolog şi păstor, alta când se axa mai mult pe cura animarum, pe îngrijirea sufletelor, şi alta astăzi, când este nevoit să se confrunte cu atâtea probleme. Ne punem concomitent atâtea întrebări, şi anume: Mai este necesar preotul în societatea de azi? Nu cumva este tot mai mult împins la periferia societăţii? Nu este oare destinat să dispară? Altfel formulat: Cine spune lumea că este preotul? Întrebarea nu este din pură curiozitate, aşa cum nu a fost nici pentru Isus când i-a întrebat pe discipolii săi: „Cine spun oamenii că sunt eu?” (Mc 8,27), ci este pentru a ţine seama de mentalitatea acelora cărora trebuie să le fie proclamată Evanghelia.
  Din nefericire, excesul de stimă şi de consideraţie de care se bucura preotul altădată acum este tot mai puţin evident. Ba, mai mult, unii îl dispreţuiesc, considerându-l inutil şi, de aceea, destinat dispariţiei. Alţii văd în el un conservator blocat într-o schemă fixă dintr-o anumită perioadă a istoriei Bisericii, insensibil la noile exigenţe şi la suflul Duhului Sfânt. Alţii îl consideră un fel de manager al sacrului, un simplu funcţionar de la care au drep¬tul să pretindă anumite servicii cu caracter religios, un sociolog implicat în problemele sociale, un medic interesat de îngrijirea celor bolnavi, un muncitor în mijlocul celorlalţi muncitori, un pensionar ca toţi ceilalţi pensionari etc. În sfârşit, nu puţini sunt aceia care îl văd totuşi cu ochii credinţei: ca slujitor al lui Cristos şi administrator al tainelor lui Dumnezeu (cf. 1Cor 4,1).
  O, sacerdos! Tu quis es? Nihil et omnia, se întreba şi îşi răspundea într-o meditaţie părintele Mario Venturini (†1948), întemeietorul Congregaţiei lui Isus Preotul. Iată paradoxul preoţiei ierarhice, mister de o măreţie inefabilă, pus în vase de lut (cf. 2Cor 4.7). Dacă, pe de o parte, datorită hirotonirii, preotul e chemat în mod sacramental să fie asemenea lui Cristos, Capul şi Păstorul Bisericii, şi să participe la misiunea sa mântuitoare ca semn viu şi instrument, pe de altă parte, preotul rămâne o fiinţă umană supusă limitelor şi slăbiciunilor inerente vieţii pământeşti.
  Iată cât de diferită poate fi imaginea preotului, încât unul sau altul ar putea rămâne complet dezorientat în faţa ei. Îndrăznim să spunem că fiecare epocă îşi are preoţii pe care îi merită. La începutul mileniului al III-lea, factori de ordin social, precum familia, şi factori de ordin spiritual, precum secularizarea, pot condiţiona profund „cantitatea” şi „calitatea” preoţilor. Însă, dacă este adevărat că fiecare epocă îşi are preotul său şi că există diferenţe între preotul de azi, cel de ieri şi cel de mâine, ca şi, de altfel, între preoţii din aceeaşi epocă, este tot la fel de adevărat că diferenţele se înţeleg şi se rezolvă numai în identitatea preotului dintotdeauna. Aşadar care e în acest flux istoric substanţa ce rămâne permanent, sensul durabil al slujirii sacerdotale, care se păstrează mereu, în pofida tuturor proiectelor de noi forme de existenţă sacerdotală? Care este identitatea preotului?
  Într-un moment în care este pusă în discuţie identitatea preotului de către mulţi contemporani, Biserica, prin documentele sale, propune imaginea preotului catolic în toată integritatea sa.
  Există o fizionomie esenţială a preotului, care nu se schimbă: preotul de mâine, de fapt, nu mai puţin ca cel de azi, va trebui să se ase¬mene lui Cristos. Când trăia pe pământ Isus a oferit prin el însuşi fizionomia definitivă a preotului, realizând o preoţie ierarhică cu care, în primul rând, au fost învestiţi apostolii; această preoţie este destinată să dureze, să se reproducă fără încetare în toate perioadele istoriei. Preotul mileniului al treilea va fi, în acest sens, continuatorul preoţilor care în precedentele milenii au animat viaţa Bisericii. Chiar şi în mileniul al treilea vocaţia sacerdotală va continua să fie chemarea la a trăi unica şi permanenta preoţie a lui Cristos. Dar la fel de sigur este că viaţa şi slujirea preotului trebuie să se adapteze fiecărei epoci şi fiecărui ambient de viaţă. De aceea, în ceea ce ne priveşte, trebuie să căutăm să ne deschidem, pe cât posibil, iluminării superioare a Duhului Sfânt pentru a descoperi orientările societăţii contemporane, a recunoaşte nevoile spirituale cele mai profunde, a determina datoriile concrete cele mai importante, metodele pastorale de adoptat, şi astfel, să răspundem în mod adecvat aşteptărilor umane.
  În acelaşi document, Pastores dabo vobis, papa Ioan Paul al II-lea face un îndemn explicit: „A sosit momentul să vorbim cu mult curaj despre viaţa sacerdotală ca despre o valoare inestimabilă şi ca despre o formă splendidă şi privilegiată de viaţă creştină”. De fapt, de aceasta depinde însăşi viaţa Bisericii, după cum susţin părinţii conciliari atunci când afirmă că „reînnoirea dorită a întregii Biserici depinde în mare măsură de slujirea preoţească însufleţită de spiritul lui Cristos”.
  Volumul de faţă nu are pretenţia de a fi o expunere exhaustivă despre preoţie, ci vrea, mai degrabă, să prezinte unele aspecte teologico-pastorale mai importante pentru a explica mai mult adevărata identitate şi misiune a preotului contemporan.
  Sperăm ca acest volum să fie de folos atât candidaţilor la preoie, cât şi confraţilor preoţi, pentru a trăi în profunzime şi cu mai mare convingere unirea lor cu Dumnezeu prin Isus Cristos în Duhul Sfânt şi pentru a-şi îndeplini cu mai mult zel misiunea de slujire în Biserică în favoarea comuniunii oamenilor cu Dumnezeu şi a oamenilor între ei, cu scopul de a construi familia fiilor lui Dumnezeu ca o fraternitate animată de Duhul unităţii. 
  Însă aceste pagini sunt destinate şi pentru creştinii care vor să pătrundă şi să aprofundeze mai mult darul preoţiei, să înţeleagă în mod corect identitatea şi misiunea preotului în lumea de astăzi şi să apeleze cu mai multă încredere la cel care este chemat să fie imagine vie şi transparentă a lui Cristos, Păstorul cel Bun.

A. Bişoc