I. Raportul creştinism-cultură

II. Deconstrucţia culturii creştine

III. În ce fel ar trebui abordată problema postmodernităţii

I. Creştinismul şi cultura occidentală

S-ar putea afirma, cred, că creştinismul instaurează un raport cu cultura cum nu o face nici o altă religie. El îşi dezvăluie astfel natura sa profundă. Creştinismul a intrat într-o lume în care religia făcea parte din cultură, în care cultura era religioasă, fie în iudaism, fie în diferitele forme de păgânism antic. Astăzi islamul sau hinduismul ne pot reaminti configurări în care religia şi cultura rămân strâns legate. Am putea susţine că cultura creştină supravieţuieşte dincolo de credinţa personală sau colectivă care a generat-o. Putem constata acest lucru în toate domeniile modernităţii europene. Creştinismul a generat matrice culturale profund ancorate în conştientul şi în sub-conştientul europenilor.

Schematizând, am putea spune că creştinismul a traversat cel puţin patru faze în raporturile sale cu cultura înconjurătoare:

- De-a lungul primelor trei secole, [creştinismul] propune o credinţă care zămisleşte o contra-cultură în raport cu lumea elenistică şi romană (cf. Ep. către Diognet).

- Între secolele IV şi VI, el produce o dublă mişcare de înculturare în gândirea filosofică greacă şi de încreştinare a acestei culturi.

- În Evul Mediu, el marchează întreaga cultură şi chiar instituţiile cetăţii, transformându-se astfel în civilizaţie creştină, atât în Orient cât şi în Occident.

- Procesul de secularizare a gândirii creştine, început în secolul al XIV-lea în Occident, se continuă până la sfârşitul secolului al XX-lea. Occidentul modern rămâne impregnat de elemente ale culturii creştine, fiind rupt însă de rădăcina lui dătătoare de viaţă, revelaţia.

- De vreo douăzeci de ani ne aflăm în era postmodernă care tinde să şteargă orice urmă de cultură creştină, fie ea şi secularizată, şi suntem readuşi, am putea spune, la condiţia originară.

Cultura înglobează toate aspectele vieţii; ea dă o anumită formă vieţii. Cultura este mai mult decât filosofia. Ea este viziune a lumii şi raport cu lumea. Ea este grila de lectură a universului. O cultură nu este o realitate statică. Ea îşi modifică paradigmele. Întreaga cultură se sprijină pe grinzi de structură care o fac să dăinuie: tradiţia, instituţiile publice, filosofia, religia.

De-a lungul experienţei propriei sale înculturări, creştinismul a făcut mult timp din gândirea greacă, preocupată să exploreze structura realului, un aliat. Cu ajutorul raţiunii este scrutat realul. Adevărul se află în lucrurile pe care raţiunea le observă, fie că este vorba de cosmos, fie de inima omului. Evul Mediu ne-a oferit o sinteză, niciodată depăşită, a raporturilor dintre raţiune şi credinţă, cultură umană încreştinată şi credinţă personală.

Creştinismul nu este, la origini, o cultură, ci un angajament personal prin credinţă faţă de Cristos, trăit în Biserică. Credinţa, la rândul ei, este primită, trăită, elaborată şi împărtăşită într-o cultură. Credinţa purifică, transformă, îmbogăţeşte, converteşte cultura în care ea se întrupează, fără a-i lua nimic din autonomia de cultură. Creştinismul a instaurat un raport specific între credinţă şi cultură, deoarece nu este doar religie. A stabilit deosebiri între ordinea temporală şi ordinea spirituală, între Biserică şi Stat, credinţă şi raţiune, care sunt trăsături ale culturii creştine. Sfinţii părinţi ai Bisericii sunt martorii şi actorii înculturării creştinismului în cultura greacă. Evenimentul lui Cristos ne-a fost transmis în paginile evanghelice scrise în limba greacă. Paul este un moştenitor al culturii iudaice şi al culturii greceşti. Sfinţii părinţi şi cele dintâi concilii au proclamat doctrina credinţei în termeni filosofici greceşti. În acelaşi timp, au transformat în mod important unele concepte greceşti. Grecii nu concepeau ideea de creaţie, mai ales ex nihilo. Filosofii din Atena l-au luat în râs pe Paul atunci când a vorbit despre înviere.

A. Până în acel moment paideia explica totul despre om şi despre univers. Cele patru şcoli de filozofie care se disputau cu privire la formarea omului grec, propuneau o viziune despre lume şi un mod de viaţă. Cultura greacă îngloba discursul referitor la religie. În momentul în care părinţii apologeţi au încercat să acrediteze creştinismul în ochii reprezentanţilor culturii greceşti, au prezentat creştinismul ca o philosophia, un discurs de înţelepciune referitor la Dumnezeu, la lume şi la om şi în acelaşi timp un mod de viaţă în acord cu această înţelepciune. Ei au gândit creştinismul în interiorul procesului de căutare a înţelepciunii gândirii greceşti. Scopul lor nu era acela de a reduce demersul credinţei creştine la o categorie culturală, ci acela de a arăta că credinţa creştină se trăieşte în interiorul unei culturi care caută înţelepciunea. Trebuia să se evite înţelegerea creştinismului ca o religie asemănătoare celorlalte religii ale antichităţii care sunt părţi componente ale unei culturi. Tertulian va fi primul care va admite că se poate explica noutatea creştină în termeni de religie, cu condiţia să se spună că ea este vera religio, care caută adevărul cu privire la lume şi nu se închide într-un discurs mitic pe care raţiunea să-l respingă.

Creştinismul a impus o nouă paradigmă obţinută din deosebirea între două registre ce se îmbogăţesc reciproc: registrul credinţei care se referă la Revelaţia Sfintei Scripturi şi registrul culturii care include bagajul conceptual şi instituţiile sociale şi politice care încadrează viaţa oamenilor. Credinţa interiorizează o viziune despre lume a cărei sursă este cuvântul lui Dumnezeu, cuvânt care s-a făcut trup în persoana lui Cristos, Dumnezeu făcut om pentru ca noi să devenim Dumnezeu împreună cu el, după faimoasa formulă a sfântului Irineu. Revelaţia biblică este revelaţia acţiunii unui Dumnezeu transcendent şi unic în creaţie şi în istoria oamenilor. Ceea ce revelează cu privire la lucrarea sa şi la planul pe care îl înfăptuieşte [în istorie] nu lasă indiferentă cultura care încearcă să înţeleagă lumea şi locul omului. Ea nu lasă indiferent nici domeniul raporturilor umane, întrucât revelează egalitatea radicală a copiilor lui Dumnezeu şi necesitatea iubirii fraţilor pentru a fi cu adevărat om. Revelaţia apare ca o invitaţie făcută culturii de a se transforma. Ea însăşi nu este o cultură, chiar dacă se foloseşte de medierea culturii semite şi de experienţa poporului lui Israel pentru a se face înţeleasă. În acest punct se situează dezbaterea dintre fundamentalism şi exegeza spirituală. Nu litera, ci Spiritul este cel care se face înţeles în Scriptură. Scriptura nu conţine un model politic, ci propune criterii ale unui sistem de diferenţiere între ceea ce este al lui Dumnezeu şi ceea ce este al Cezarului. Astfel, credinţa va continua să supravieţuiască chiar dincolo de diferitele culturi pe care le-a îmbogăţit dar care, mai apoi, s-au stins.

Creştinismul a îmbogăţit cultura occidentală vreme de secole. La sfârşitul Antichităţii şi în primele secole ale Evului Mediu, [omul] se năştea creştin (Botezul fiindu-i [acordat] în mod automat), Biblia era citită ca o lectură care conţine întreaga cunoaştere, chiar şi cea cosmologică, morala învăţată era cea conţinută în Scriptură. O reîntoarcere la distincţia fundamentală dintre credinţă şi cultură s-a petrecut o dată cu teologia discursivă care a reaşezat raţiunea în ipostaza de a pune întrebări credinţei şi care cere răspunsuri satisfăcătoare pentru raţiune. Sfântul Toma de Aquino a repus lucrurile în ordine. Credinţa şi Scriptura au rolul de a ilumina raţiunea. Demersul de credinţă presupune existenţa unui ordin natural. Etica este mai întâi înscrisă în natură, pe care credinţa o luminează. Organizarea cetăţii pământeşti este lăsată în responsabilitatea raţiunii. Ea va fi întotdeauna imperfectă, întrucât este prin natura sa trecătoare. Astfel, creştinismul descoperă inspiraţia sa fundamentală: să convertească culturile fără să se atingă de autonomia căutării umane a ceea este adevărat şi drept. Prin urmare demersul credinţei trebuie să-şi afle locul în sânul unei culturi, dar nu o desfiinţează, nu o înlocuieşte.

B. Creştinismul oferă culturii occidentale două paradigme de care ea este pe punctul să se debaraseze. Prima, prezentă deja în gândirea greacă, este ideea unui ordin natural; cea de-a doua este categoria biblică a escatologiei. Aceste două paradigme, care fac corp comun cu revelaţia, sunt şi paradigme culturale pe care s-au grefat concepţiile noastre despre om, despre societate, despre cunoaştere.

1. Creştinismul a găsit în gândirea greacă un aliat, pe deplin evanghelic, în ideea de lege naturală. Aceasta este dinamismul înscris în fiecare om, dinamism care-l conduce la împlinire. Împrumutată din gândirea păgână, viziunea unei ordini naturale era susceptibilă de a fi percepută ca ordine a creaţiei. Preocuparea pentru împlinire, înscrisă în natura umană, şi totuşi incapabilă de a şi-o procura prin forţele proprii, putea să dobândească din partea harului răspunsul sperat. În această viziune omul creat de Dumnezeu se situează în culmea creaţiei, pe care Dumnezeu i-o încredinţează ca el să o gestioneze ca un administrator ce trebuie să-i dea cont. Lumea este o mare carte deschisă în care se realizează un legământ între Dumnezeu şi om. Această lume este făcută pentru oameni. Lor le revine [sarcina] de a-şi stabili raporturile în aşa fel încât fiecare să poată participa la punerea sa în valoare. Acest scop pe care trebuie să-l urmeze societatea umană este binele comun.

2. Cea de-a doua paradigmă este escatologia. Omul se află întotdeauna pe calea împlinirii. Lumea, creaţia se află pe calea împlinirii, o împlinire situată dincolo de istorie. A tinde către această împlinire reprezintă nobleţea vocaţiei umane. Tensiunea (năzuinţa) către o altă lume a marcat cultura Antichităţii târzii şi a Evului Mediu. Cunoaşterea noastră este parţială, afectele noastre sunt condiţionate, libertatea noastră nu este absolută, în funcţie întotdeauna de adevărul a ceea ce noi suntem. Adevărul precede întotdeauna căutarea care ne atrage către el [către adevăr].

De aici rezultă că conceptele cheie ale culturii occidentale – persoana, binele comun, legea naturală – nu pot fi înţelese decât în perspectiva tensiunii către o alteritate, către un Altul, către împlinire. Omul este trup, suflet şi spirit în devenire de umanizare. Societatea se află pe cale, către valorile care o fondează: libertatea, dreptatea, adevărul, solidaritatea. Împlinirea este întotdeauna înaintea noastră.

Ce se întâmplă cu modernitatea? Începând cu secolul al XIV-lea cultura filosofică s-a îndepărtat de sursa dătătoare de viaţă a Revelaţiei. Mai întâi, îndoindu-se de posibilitatea de a cunoaşte realul. Şi mai apoi, disociind cunoaşterile rezultate din observarea naturii de perspectiva sensului pe care i-o oferea viziunea teleologică a Bibliei.

II. Modernitatea, versiunea seculară a eticii creştine

Procesul de secularizare, care se întăreşte odată cu secolul al XVII-lea, se îndreaptă către o secularizare a raţiunii, care nu mai este participare la Logosul divin, şi a concepţiei creştine despre istorie, separându-le de propria lor sursă. Modernitatea propune o cultură non-religioasă, cu un orizont terestru, material. Sfârşitul creştinătăţii, ca fenomen de civilizare, lasă locul unei civilizaţii a coexistenţei mai multor viziuni asupra lumii şi asupra omului. Cultura occidentală modernă rămâne totuşi profund marcată de arhetipurile culturale ale creştinismului, rupte însă de dimensiunea lor escatologică şi transcendentă. Marile ideologii ale secolelor al XIX-lea şi al XX-lea erau ideologii în care progresul ştiinţific şi utopia unei societăţi perfecte înlocuia tensiunea către împărăţia lui Dumnezeu.

A. Legea naturală este dinamismul prezent în fiinţa umană care duce către împlinirea lui. Acceptată în creştinism de către Toma de Aquino şi Suarez, ea este contestată de către Grotius, Hume, Hobbes, Locke, Rousseau. Prima etapă este depăşită de Grotius care separă legea naturală de legea veşnică (etsi Deus non daretur). Urmează apoi o a doua etapă care se desfăşoară în doi timpi:

- mai întâi, legea naturală este înlocuită de o lege de natură civilizată (Hobbes);

- apoi se afirmă că nu este posibil să cunoşti în mod obiectiv realul (Kant) şi cauzele sale (Hume). Prima consecinţă, la nivelul instituţiilor cetăţii, este că fundamentul ultim al legii nu mai este în legea veşnică, ci în popor, adică în fluctuaţiile de opinie şi în răspunsurile sondajelor.

Am pornit de la sfântul Toma, pentru care legea naturală „este o ordonare a raţiunii în vederea binelui comun” (I^a-II^ae, 90, 4). Modernitatea a afirmat, ulterior, autonomia subiectului în raport cu oricare determinare de natură. Norma acţiunii comune este voinţa indivizilor, şi nu binele înscris în propria lor natură. Pentru Hobbes, dreptul nu mai este finalizat de atracţia binelui, ci de teama de aproapele (homo homini lupus). Astfel se întăreşte o concepţie individualistă a persoanei umane în căutarea propriilor interese, într-o societate liberală care îl încurajează în acest sens. Locke justifică dreptul de proprietate ca pe un mijloc de a se apăra de ceilalţi şi de comunitate. În sfârşit, Rousseau consideră că omul este bun din natură, în starea sa de dinaintea [vieţii în] societate. Libertate lui este individualistă. Interesul general, echilibru al intereselor particulare, înlocuieşte binele comun. Ruptura dintre binele personal şi binele comun face ca cel dintâi să devieze către individualism, iar cel de-al doilea către colectivism.

B. Modernitatea a aşezat în centrul atenţiei sale omul în această lume şi nu împlinirea lui în Dumnezeu. Se poate vorbi de pseudomorfoză, termen pe care istoricii religiilor l-au aplicat religiozităţii păgâne din secolul al II-lea. În vederea unei mântuiri sunt păstrate forme vechi de pietate, forme care însă poartă în ele nelinişti religioase inedite. Astfel, arhetipuri ale gândirii creştine sunt supuse noilor paradigme ale modernităţii individualiste şi idealiste. Printre ele, istoricul René Rémond^[1] aminteşte: persoana şi demnitatea sa, universalitatea, laicitatea, autonomia raţiunii şi a ştiinţei. Mai pot fi menţionate şi remarcile unui filosof agnostic francez, Luc Ferry^[2]. E suficient să cităm valorile Uniunii Europene enumerate în defunctul proiect al constituţiei europene, la articolul 2 al primei părţi: „Uniunea este fondată pe valorile respectului demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept precum şi ale drepturilor omului, inclusiv ale drepturilor persoanelor ce aparţin minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată de pluralism, non-discriminare, toleranţă, dreptate, solidaritate şi egalitatea dintre femei şi bărbaţi”. Toate aceste valori provin din rădăcinile creştine ale Europei.

Se impune să recunoaştem că modernitatea putea dialoga cu creştinismul întrucât erau afişate (enunţate) şi de-o parte şi de alta, cel puţin formal, concepte şi valori comune. Ceea ce trebuia precizat era sensul pe care îl avea pentru unii şi pentru ceilalţi. Cea mai bună ilustrare este constituţia Gaudium et Spes a Conciliului al II-lea din Vatican sau apărarea drepturilor omului formulată de Sfântul Scaun. Declaraţia universală a drepturilor omului din 1948, expresia cea mai completă a modernităţii occidentale, putea fi obiectul unei receptări şi al unei explicitări atât creştine cât şi laice. Astăzi, în instanţele internaţionale, se întâmplă ca Sfântul Scaun să fie singurul care să invoce Declaraţia pentru a apăra căsătoria dintre un bărbat şi o femeie, dreptul la viaţă.

III. Postmodernitatea şi ocazii de evanghelizare

Ne-am obişnuit să spunem că schimbarea de paradigmă care ne-a introdus în postmodernitate trebuie situată în jurul anilor 1990. Aceasta coincidea cu căderea zidului Berlinului, globalizarea, triumful economiei liberale de piaţă, sfârşitul utopiilor şi a miturilor globale. Modernitatea intenţiona să federalizeze popoarele în jurul ştiinţei şi al progresului. Postmodernitatea, în schimb, federalizează popoarele în jurul respingerii oricărui adevăr valabil pentru toţi, devenind o nouă viziune globală temătoare de lume. Postmodernitatea ne aşază în faţa unei noi antropologii şi a unui nou tip de legătură socială. Legătura socială nu mai este un proiect comun, o tensiune încrezătoare către un viitor, fie el şi intramundan. Societatea se destramă pe măsură ce fiecare grup îşi revendică recunoaşterea propriilor sale valori şi moduri de viaţă. Percepţia timpului se reduce la moment, de care trebuie să te bucuri. Trecutul este respins, viitorul este de nedescifrat. Moartea este ocultată (ascunsă).

Instalarea postmodernităţii coincide, conform ţărilor noastre europene, cu sfârşitul transmiterii credinţei în familiile catolice. Bisericii i se cere să revină la timpul în care trebuia să înfăptuiască o nouă evanghelizare la bază, în rândul botezaţilor care nu cred şi al tuturor celorlalţi.

Postmodernismul este animat din plin de către ONG-uri, ONU şi celelalte organizaţii internaţionale. Promovând agnosticismul religios, relativismul moral şi juridic, el se vrea o meta-cultură superioară religiilor, cu pretenţia de a se erija în etică universală. Cultura postmodernă se situează la antipozii gândirii creştine, drept care Benedict al XVI-lea, în Caritas in veritate, 9, ne reaminteşte că „fidelitatea faţă de om impune fidelitatea faţă de adevăr care, singur, este garanţia libertăţii (In 8,32) şi posibilitatea unei dezvoltări integrale”.

A. O nouă etică universală eliberată de legea naturală

Postmodernitatea se îndoieşte de capacitatea raţiunii de a cunoaşte realul şi binele, ducând astfel la bun sfârşit programul modernităţii. Ea exaltă libido-ul, arbitrariul individual, respinge autoritatea, se îndreaptă în derivă către iraţional. Ea este proprie occidentalilor dezamăgiţi de Occident. Există autori responsabili de distrugerea (Derida) opoziţiilor binare: bine - rău, adevăr - minciună, trup - suflet, bărbat - femeie, tradiţie - progres, etero - homo… etc. care nu ar fi altceva decât produse instabile ale culturii. Individul alege totul în mod cu totul arbitrar. Nu mai există nici o identitate naturală care să trebuiască a fi integrată. Valoarea socială supremă este „toleranţa” care constă în a accepta orice. De fapt, se dezvoltă o nouă ideologie a intoleranţei faţă de ce nu este „tolerant”. Ceea ce se numea adevăr nu ar fi decât un mit regulator. Dictatura relativismului cere ca să fie negată orice normă obiectivă a sensului şi a moralităţii. Este „sfârşitul marilor mituri” şi triumful diversităţii culturale.

B. „Valorile” permisive şi ONU

Anumite curente de gândire reclamă în mod violent ieşirea din viziunea iudeo-creştină a omului. Postmodernitatea începe cu revoluţia feministă şi sexuală (Margaret Sanger, Alfred Kinsey, Herbert Marcuse). Mişcarea Libertatea de a alege (Simone de Beauvoir) consideră că femeia nu se naşte femeie, ci ea devine femeie, şi ia în batjocură femeia pasivă care „sfârşeşte ca soţie şi mamă”. Kinsey promovează legitimitatea tuturor actelor sexuale şi Marcuse spune că cineva devine el-însuşi prin satisfacerea tuturor pulsiunilor. Libertatea instinctuală este suprema valoare.

Locurile unde se elaborează aceste schimbări sunt prin excelenţă instanţele internaţionale, ONU, Consiliul Europei, Uniunea europeană, influenţate de activitatea lobby-urilor. Pentru a măsura schimbările de paradigmă, ar fi suficient să se ia în consideraţie evoluţia marilor convenţii internaţionale referitoare la viaţă, la persoană, la căsătorie, la gen.

Conferinţa ONU de la Cairo (1994) cu privire la populaţie propune o abordare holistică^[3]. Ea promovează libertatea de a alege a individului şi introduce vocabularul care se va impune de aici înainte, cel de „sănătate reproductivă” şi „dreptul reproductiv” sub presiunea lobby-ului planning-ului familial. Astfel îşi fac apariţia conceptele de:

- „sănătate reproductivă” care include libertatea de a alege avortul, fecundarea in vitro, libertinajul, opunându-se valorilor şi tradiţiilor fondate pe religie.

- „sănătate sexuală”, versiune ideologică promovată de către OMS, un concept holistic al satisfacţiei, fără risc, care să includă fizicul şi mentalul, unde noţiunea de plăcere este centrală.

- „etica consimţământului”, termen care îşi propune să înlocuiască noţiunea de datorie, şi care justifică din punct de vedere moral toate actele pentru care o majoritate s-a pronunţat.

Conferinţa ONU de la Pekin (1995) cu privire la femeie dă o nouă definiţie a „genului”, care reflectă o nouă antropologie potrivit căreia nu există diferenţă biologică, ci construcţii sociale, religioase. Fiecare individ îşi alege rolul social şi comportamentul sexual.

C. Deja în raportul cu modernitatea, un anumit discurs creştin nu mai ştia de suflet. Scopul era acela de a fi în ton cu modernitatea, de a se alinia, de a o sprijini şi de a-şi aduce propria contribuţie. Rezultatul este sfârşitul discursului creştin. Contextul cultural al Europei nu mai este acela al modernităţii încă impregnat de arhetipurile creştine. Acum se pune problema înlăturării fundamentelor viziunii creştine referitoare la om şi la lume, într-o societate care le ignoră.

O nouă religiozitate se instalează, de tip New Age. Acolo toate referinţele creştine au dispărut. Omul nu mai este culmea unei creaţii voite de un Dumnezeu al iubirii. El este un element oarecare al universului, el însuşi divinizat. Deep ecology consideră că oamenii nu au mai multă valoare decât alte specii care trăiesc în ecosistem. În timp ce modernitatea îi înscria încă pe oameni într-o viziune a timpului, a timpului acestei lumi, postmodernitatea nu mai locuieşte în timp, ci în spaţiu. Ea divinizează Pământul pe care devastările succesive l-au făcut vulnerabil. Orice viaţă este subordonată, aşadar, sănătăţii planetei Pământ. Cei mai mari prădători fiind oamenii, trebuie să li se reducă numărul şi să li se ceară să se încline în faţa exigenţelor acestei noi divinităţi. Această ideologie acuză iudeo-creştinismul de a fi responsabil de devastarea planetei, potrivit unei înţelegeri eronate a cuvintelor „umpleţi pământul şi supuneţi-l” (Gen 1,28).

Părinţii Bisericii au evanghelizat cultura greacă modificând-o din interior. Sarcina le-a fost uşurată de faptul că această cultură căuta adevărul şi credea că el există. Trebuia căutat. Astăzi sarcina este diferită, mai complexă. Noi nu mai putem spera să evanghelizăm valori acceptate de toţi, ci trebuie să promovăm o altă viziune despre om şi despre societate. Nu este vorba doar de a convinge ca în retorica antică, ci de a rezista culturii prêt-à-porter ideologice, puterii zdrobitoare a mass-media, seducţiei pseudo-evidenţelor.

Deja de mai multe decenii, noi explicăm ce este legea naturală şi care sunt premisele antropologice ale viziunii noastre referitor la persoana umană şi la binele comun. Receptarea discursului nostru este slabă. Accentul efortului nostru trebuie să cadă pe afirmarea fundamentelor culturii umane. Am ieşit din perioadă autocriticii noastre şi a propriului nostru scepticism cu privire la pertinenţa poziţiei catolice, care nu este alta decât vestirea evangheliei ce ne purifică fără încetare, aducându-ne din nou la Cristos.

Nu e cazul să aşteptăm o răsturnare a tendinţei pe termen scurt. Procedurile noastre democratice, care au făcut din valoarea democraţiei matricea relativismului, nu au mijloacele de a regăsi calea consensului în jurul legii naturale. Cybercultura blog-urilor unde toate opiniile sunt situate pe acelaşi plan este reticentă vizavi de un cuvânt public care face apel în mod eficient la valori comune. Pe scurt, este inutil să ne plasăm pe acelaşi teren cu postmodernitatea. Întrucât acest teren nu există. Cuvintele sunt pline de capcane şi cea mai mică tentativă a Bisericii de a corecta tirul este contracarat cu virulenţă. Să porţi un dialog, da, însă nu în condiţiile care ne sunt impuse. Noi dialogăm cu cei care se mai preocupă să caute adevărul. Cu cei care afirmă că nu există adevăr, dialogul se încheie imediat.

Cultura care se defineşte prin demolarea moştenirii iudeo-creştine poate ea oare oferi un cadru pentru dialog? Nu mai poate fi vorba de a reflecta asupra propunerilor postmodernităţii, ci de a-i denunţa insuficienţele intrinseci. Dacă modernitatea mai propunea un echivalent al propriilor sale valori, postmodernitatea nu lasă nici un dubiu cu privire la proiectul său. Şi aceasta pentru că postmoderniştii nu acceptă să dialogheze cu noi. Pentru ei cauza este clară. Noi suntem supravieţuitorii arhaici ai intoleranţei şi ai represiunii.

Am văzut că creştinismul şi cultura se îmbogăţesc reciproc. Întruparea îşi înfăptuieşte puterea transformatoare în inima oamenilor şi deci în ţesutul cultural căruia îi aparţin. Acest schimb a generat cultura creştină care şi-a lăsat amprenta până în modernitatea occidentală, chiar în momentul în care ea pretindea că se îndepărtează de sursa ei. Trebuie să ne întrebăm în ce fel Evanghelia mântuirii poate fi primită şi întrupată în cultura postmodernă aşa cum noi o înţelegem ca ideal-tip, ştiind că ea se declină cu o infinitate de nuanţe de la un grup de europeni la altul. Părinţii Bisericii percepuseră cultura greacă ca praeparatio evangelica. Am putea noi oare discerne câteva pietre de aşteptare a mântuirii în cultura contemporană mondializată? Aceasta va fi munca anilor viitori. Căutarea pietrelor de aşteptare este indispensabilă pentru a înrădăcina revelaţia creştină în realul uman. Diferenţa faţă de Antichitate este abisală, întrucât ne aflăm în faţa demolării a ceea ce cultura creştină a produs, în timp ce Antichitatea se afla în căutarea acelui Dumnezeu necunoscut pe care sfântul Paul l-a vestit atenienilor. Căutarea pietrelor de aşteptare trebuie să se facă de-a lungul celor două registre pe care creştinismul şi-a manifestat întotdeauna fecunditatea culturală: antropologia şi viziunea timpului.

a) Gândirea filosofică contemporană, aflată la limita nihilismului, manifestă o neputinţă totală în faţa problemei morţii. Individul acestei ordini nu mai este o persoană cu un suflet. Lipsa este de natură antropologică. Ea maschează această neputinţă cu ajutorul unor compensaţii derizorii. Nu moartea îi tulbură pe contemporanii noştri, ci pierderea unei fiinţe dragi îi pune în faţa marilor întrebări cu privire la sensul vieţii. Pentru a evangheliza individul postmodern, trebuie să ne legăm de ceea ce el resimte, în emoţiile sale profunde, mai mult decât de o apologetică riguros structurată.

b) În spatele tuturor blocajelor în construcţia europeană şi în globalizare, se află absenţa unei perspective de viitor. Reacţii de teamă favorizează încrâncenarea culturilor fundamentaliste şi exclusiviste la persoane care caută repere şi identitate, tentate să se replieze într-un trecut idealizat. Acestui fenomen de restrângere a orizontului de sens, creştinii, în calitate de comunitate credincioasă, trebuie să răspundă printr-un stil de viaţă care să-i exprime credinţa în viaţa cea nouă şi veşnică.

Ucenicii lui Cristos, indiferent de confesiune, trebuie să facă să strălucească o altă viziune despre om şi despre societatea umană în faţa unei culturi mediatice, individualiste, emoţionale, nihiliste şi înşelate. Ei o vor face nu atât încercând să reproducă tipul de înculturare care a cunoscut succesul în trecut, ci mai ales dezvoltând o cultură alternativă, dătătoare a unui nou tonus, care pune în lumină o altă concepţie despre om, despre viaţă, despre raportul cu ordinul temporal.

^[1] René Rémond, ed., Les grandes inventions du christianisme, Bayard, 1999.

^[2] Luc Ferry et Lucien Jerfagnon, La tentation du christianisme, Grasset, 2009.

^[3] Holismul – 1. Teorie potrivit căreia omul este un tot indivizibil care nu poate fi explicat prin diferitele sale componente (fizice, psihologice, psihice) considerate în mod separat; 2. Sistem de explicare globală. (nota trad.)