EDITORIAL
W. DANCĂ, Pentru adevăr: Petru sau Pilat?
Editorialul subliniază faptul că, în contextul în care trăim astăzi, o chestiune importantă este atitudinea faţă de adevăr, care pare pervertită şi tensionată; se constată că nu suntem pregătiţi să căutăm şi să acceptăm adevărul. Printre alte cauze, se aminteşte că omul de astăzi este invadat din toate părţile de contradicţii, falsităţi, minciuni şi erori. Deoarece reacţia în faţa neadevărurilor este destul de firavă, Biserica trebuie să-şi asume misiunea de a vesti forţa eliberatoare a adevărului cu mai mult curaj şi convingere. Pornind de la două modele de atitudine faţă de adevăr – Petru care se îndepărtează şi apoi se apropie de adevăr şi Pilat care este indiferent faţă de adevăr –, editorialul pledează pentru atitudinea sfântului Petru, cel care a greşit minţind şi renegându-l pe Cristos, dar, în cele din urmă, a găsit calea spre Adevăr.
COMUNICĂRI
R. FISICHELLA, Apologetica moderna e le sfide del mondo contemporaneo
În acest articol, episcopul Fisichella susţine că trebuie regândite în termeni actuali sarcinile care îi revin teologiei fundamentale, deoarece contextul cultural din zilele noastre este schimbat în mod profund de „cogito”-ul cartezian şi de dimensiunea subiectivă a cunoaşterii umane, introdusă de Kant. Această situaţie culturală se verifică în mod deosebit în Occident, unde teologia fundamentală face eforturi mari de a găsi un răspuns la unele întrebări, precum „cine este omul?”, „ce este natura?”, „cine este Dumnezeu?”. Chiar dacă acest cadru cultural este greu de definit, sau tocmai de aceea, apologetica propune cu tărie necesitatea adevărului şi relaţia lui cu afirmaţiile credinţei creştine. În consecinţă, autorul arată că este necesar să vorbim astăzi despre adevăr cu multă pasiune, curaj şi iubire. Dar despre care adevăr este vorba? Despre un adevăr care ţine de identitatea subiectului ce trebuie să explice unui interlocutor de ce şi cum trebuie să vorbească despre el. Astfel, pentru un teolog, adevărul are un chip, şi anume Isus din Nazaret. În cheia filozofiei moderne, adevărul este un dar ce se oferă pe sine, iar în cea a teologiei contemporane, adevărul înseamnă iubire şi libertate. Dar, în zilele noastre, chestiunea adevărului implică şi problema religiei adevărate, deci a relaţiilor dintre religii, care, potrivit Conciliului al II-lea din Vatican, trebuie să fie caracterizate de respect şi dialog. În final, autorul invită pe fiecare să caute şi să tindă spre adevăr.
Ş. LUPU, Adevărul în teologia sfântului apostol şi evanghelist Ioan
Autorul articolului porneşte de la întrebarea, devenită clasică, „ce este adevărul?” şi intenţionează să descopere dacă există o concepţie specific creştină despre adevăr. Fundamentul studiului îl constituie scrierile sfântului apostol şi evanghelist Ioan, cel care a impregnat cu viziunea sa concepţia creştină despre adevăr. Astfel, în prima parte a articolului, autorul arată originalitatea concepţiei sfântului Ioan despre adevăr, în comparaţie cu tradiţia iudaică, pe de o parte, şi gândirea elenistă şi gnostică, pe de altă parte. În partea a doua, autorul analizează diferitele texte ioanice în care se face referinţă la adevăr, structurându-le în trei categorii: Cristos şi adevărul, Duhul Sfânt şi adevărul şi credinciosul şi adevărul. Din această analiză rezultă că adevărul în sens creştin, spre deosebire de concepţiile profane, este mult mai complet şi mai sintetic. El reuneşte în sine diferite aspecte pe care le găsim răspândite, dar izolat, în alte sisteme. Elementul unificator al sintezei creştine este ideea de revelaţie. Termenul adevăr, în sens creştin, nu-l indică, aşadar, pe Dumnezeu în el însuşi, ca în metafizica clasică, ci revelaţia lui Dumnezeu. În limbaj creştin, „adevărul lui Dumnezeu” nu este substanţa divină, ci revelaţia care vine de la Dumnezeu, adică revelaţia planului său salvific ce şi-a găsit împlinirea definitivă în Isus Cristos. Concepţia creştină despre adevăr este totalizatoare. Ea este, în acelaşi timp, memoria trecutului, deschidere spre misterul lui Dumnezeu, speranţă escatologică şi asimilare existenţială. Aceste patru dimensiuni ale adevărului creştin pot fi trăite numai în credinţă, în speranţă şi într-o viaţă de iubire.
E. FERENŢ, Cristologia lui Hans Urs von Balthasar (1905-1988)
Înainte de a face o introducere în gândirea teologică a lui H.U. von Balthasar, autorul acestui studiu îl introduce pe cititor în viaţa personală a teologului elveţian, punctând momentele importante ale vieţii sale sacerdotale. Elementele esenţiale ale cristologiei lui von Balthasar sunt descrise pornind de la câteva noţiuni fundamentale: supranaturalul, frumosul supranatural şi kataloghia sau preamărirea lui Dumnezeu prin smerire. În concluzie, autorul studiului susţine că specificul cristologiei lui von Balthasar este strălucirea Celui Preafrumos care, întrupându-se din sânul Fecioarei Maria, l-a preamărit pe Tatăl prin smerirea şi kenoza tăcerii din Sâmbăta Mare a Celui Răstignit şi Îngropat. Aşadar, potrivit teologiei lui von Balthasar, Cristos este figura istorică a Dumnezeului nevăzut, universalul – concret, pléroma dumnezeirii, care, recapitulând revelaţia, manifestă plenar şi definitiv iubirea lui Dumnezeu, mântuind astfel omul. În acest Om Preafrumos, orice ideal devine real.
M. BLAJ, Teologia pluralistă a religiilor
Articolul scoate în relief faptul că, pentru teologia creştină de la începutul mileniului III, pluralismul religios este o adevărată provocare. Lucrul acesta este confirmat de numeroasele dezbateri în teologia religiilor, în care se înregistrează mai multe tendinţe – ecleziocentrică, teocentrică cu o cristologie normativă, teocentrică cu cristologie non-normativă – şi paradigme: regnocentrică, logocentrică şi pneumatocentrică. Studiul se concentrează asupra teologiei pluraliste a religiilor, un curent teologic apărut în modernitatea recentă, şi ilustrează premisele acestuia: transcendenţa radicală implică un discurs apofatic, revelaţia are un caracter simbolic, experienţa implică perspectivismul, mântuirea este criteriul hermeneutic al adevărurilor religioase. Problema centrală în această teologie recentă este de ordin cristologic; astfel, depăşirea paradigmei teocentrice înseamnă ignorarea lui Cristos (Isus Cristos este un mit, Cristos nu este Isus, Cristos este un ilustru necunoscut, Logosul este transcendent în mod radical, Cristos nu este Mesia) şi accentuarea regnocentrismului. Autorul evaluează teologic aceste tendinţe şi pledează pentru creştinism ca „religio vera” şi arată că, în ordinea mântuirii, Isus Cristos are un rol unic şi universal.
V. POSSENTI, Noi che non sappiamo affatto che cosa sia la persona umana
Articolul caută să răspundă la întrebarea: ce anume face ca omul să fie om şi persoană? De aceea, mai întâi se face o scurtă incursiune în peisajul filozofic din zilele noastre, apoi se precizează câteva elemente cadru pentru întrebarea despre om în modernitatea filozofică. Astfel, autorul trece la analiza caracteristicilor persoanei, care, din punct de vedere ontologic, se mişcă în jurul a trei concepte cheie: demnitate, adevăr şi libertate. Pe urmele sfântul Toma de Aquino, se afirmă că „persona significat id quod este perfectissimum in tota natura, scilicet subsistens in rationali natura” şi se subliniază îndeosebi faptul că persoana umană este un centru de unificare dinamică, este o totalitate concretă, care se vede în analiza raportului dintre demnitate şi libertate. După o scurtă digresiune asupra reducţionismului şi a ceea ce este ireductibil în om, autorul verifică demnitatea omului în două domenii, astăzi în criză: ideea de umanism şi educaţia „liberală” din universităţi. În fine, autorul pledează pentru un umanism menit să reprezinte tensiunea spre realizarea esenţei sau naturii umane şi un parcurs de formare care să fie pătruns de principiul-adevăr.
Cl. IANUŞ, Dimensiunea antropologică a mişcărilor religioase contemporane
Naşterea şi proliferarea în timpurile noastre a noilor mişcări religioase are loc pe fundalul unei rupturi culturale. Fenomenul apariţiei noilor mişcări religioase este o invitaţie pentru membrii Bisericii de a se analiza şi de a-şi recunoaşte responsabilitatea în apariţia şi proliferarea acestor noi forme de religiozitate. Articolul prezintă şi evaluează din punct de vedere creştin două mişcări, pe care autorul le-a considerat mai provocatoare în contextul local – prin modul cum se infiltrează şi câştigă aderenţi (Mişcarea New Age), prin organizarea bine pusă la punct, numărul adepţilor şi prin misionarismul exagerat (Martorii lui Iehova). În fine, articolul pledează pentru marea afirmaţie antropologică a Bisericii lui Cristos de la începutul mileniului al treilea: misterul omului nu va putea fi înţeles decât în misterul lui Cristos.
A. MATTHEWS, Quo vadis knowledge? Quid ulterius? In search for a solution to the epistemological crisis
Articolul caută să răspundă la un set de trei întrebări. Prima întrebare: care este situaţia reală a cunoaşterii astăzi? Pentru a găsi un răspuns, autorul analizează ideile despre această temă, exprimate de doi filozofi contemporani – J. Habermas şi J.-F. Lyotard –, care ne conduc la concluzia că faptul cunoaşterii înseamnă experienţa unei situaţii de criză. De aici, a doua întrebare: cum putem să ieşim din această situaţie de criză? În acest sens, autorul trece în revistă acele mişcări ale modernităţii şi postmodernităţii, care au menirea de a găsi direcţia, unitatea, validitatea şi finalitatea diferitelor forme de cunoaştere. În final, apare a treia întrebare: care este soluţia la actuala criză epistemologică şi culturală? Autorul îşi exprimă convingerea potrivit căreia cunoaşterea sub toate formele şi cu toată bogăţia sa are nevoie de o coloană vertebrală, care în acest caz este metafizica.
I. TAMAŞ, Instrumentele de comunicare socială în legislaţia Bisericii
În acest studiu, autorul îşi exprimă părerea potrivit căreia trei sunt temele fundamentale în care e structurată problema instrumentelor de comunicare socială în legislaţia canonică: a) dreptul Bisericii de a poseda asemenea instrumente; b) întreaga Biserică (episcopi, preoţi, călugări, laici) trebuie să se angajeze în apostolatul comunicării sociale; c) utilizarea acestor instrumente nu trebuie să dăuneze în vreun fel credinţei şi moralei catolice. Sintetizând, s-ar putea folosi trinomul: a avea - a utiliza - a supraveghea. Codul actual tratează despre comunicarea socială în nouă canoane, dintre care două (822 şi 823) constituie prima parte a titlului De instrumenti communicationis socialis et in specie de libris. Celelalte şapte canoane sunt plasate în diferite secţiuni ale codului. În plus, există două canoane (772 § 2 şi 831 § 1 şi 2) ce tratează în mod separat despre ziare, radio şi televiziune. Lucrarea de faţă condensează in unum aceste norme, ţinând seama de cele trei teme fundamentale: a avea, a utiliza, a supraveghea. Studiul canoanelor – îndeosebi canoanele de bază 747 §1, 822 şi 823 – este atât istoric şi exegetic, cât şi teologic şi pastoral.
C. CADAR, Mass-media în Dieceza de Iaşi
Articolul prezintă modul în care Biserica din Moldova s-a folosit de mass-media în decursul istoriei şi cum stau lucrurile astăzi. Astfel, până la începutul secolului al XX-lea, Biserica a folosit mijloace specifice de comunicare mai ales în activitatea sa de catehizare şi evanghelizare: picturile din biserici, reprezentările teatrale, spectacolele de Crăciun, de Paşti sau cu ocazia marilor sărbători etc. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea apar cărţi şi manuale utile pentru dascăli, preoţi sau credincioşi. Chiar şi în perioada comunistă, Biserica s-a folosit totuşi de unele mijloace: catehismul explicat, calendarul de perete, cărţi de rugăciune şi de cântări, afişiere şi, uneori, spre finalul perioadei comuniste, şi diapozitive sau videocasete. După 1989, mass-media se dezvoltă mai mult decât înainte, iar Biserica din Moldova le foloseşte din plin. Autorul pledează pentru folosirea înţeleaptă a mass-media, susţinând că rolul ei este aproape acelaşi ca al preotului care predică evanghelia şi îi ajută să crească pe cei ce au primit-o.
FILE DE ARHIVĂ
A. MORARU, „Presa catolică locală” în documente arhivistice
RECENSIONES
INDICATIONES