EDITORIAL
W. DANCĂ, Dialogul dintre artă şi credinţă
Realitatea concretă, de multe ori tulburătoare, a arhitecturii, a cântului, a artei din bisericile noastre, rezultat inevitabil al rupturii moderne dintre credinţă şi artă, reprezintă punctul de pornire al prezentului editorial. Necesitatea dialogului dintre artă şi credinţă este pusă în evidenţă atât de radiografia situaţiei concrete, cât, mai ales, de motivaţii de ordin teologic, pastoral, istoric şi factual. Biserica locală de Iaşi a reluat, într-o formă proprie, şi a încercat să pună în practică nenumăratele îndemnuri ale pontifilor romani şi ale conciliilor, în special Conciliul al II-lea din Vatican, în ceea ce priveşte arta şi dialogul ei cu credinţa. Numărul de faţă al revistei Dialog teologic se înscrie pe aceeaşi linie.
DIALOGURI
Î.P.S. IOAN ROBU, Biserica să arate a biserică. Dialog realizat de W. Dancă
Ar fi bine ca dialogul dintre artă şi credinţă să-i intereseze, în mod special, pe cei care sunt „specialişti” în domeniul lor, adică, într-o măsură egală, pe preot şi pe artist. Î.P.S. Ioan Robu este de părere că biserica, oriunde şi oricând, trebuie să arate a biserică; evaziunea simbolică, arhitectura amestecată şi spălăcită nu pot fi chemări adresate misterului, nu te pot ţine împreună, legat de tine însuţi, recules. Biserici noi, adevărate repere morale şi spirituale pentru oamenii de azi, pe de o parte, iar pe de altă parte, ruine părăginite, biserici ce stau să cadă constituie universul în care ne mişcăm; lumini şi umbre (un punct de vedere interesant asupra raportului lumină – biserică) ce invită la a avea biserici adevărate şi deschise.
P.S. PETRU GHERGHEL, Biserica frumoasă este biserica plină de lume. Dialog realizat de W. Dancă
Termenul „biserică” se referă, în limba română, atât la „casa” în care se adună poporul lui Dumnezeu, cât şi la adunarea credincioşilor ca atare. În jurul acestor două filoane este construit şi acest dialog. Numărul impresionant de biserici şi centre pastorale ce au fost construite sau refăcute în Dieceza de Iaşi, atât în perioada comunistă, în condiţii extrem de grele, cât şi după 1990, nu ar reprezenta nimic altceva decât lucrarea credinţei unor generaţii apuse, dacă ele nu ar fi şi acum pline de lume. Zidurile, oricât de mari şi frumoase ar fi, nu pot aduce jertfa de laudă pe care poporul lui Dumnezeu i-o aduce Tatălui în spirit şi adevăr. Biserica este pentru om şi în om; într-o mişcare inversă, omul ar trebui să fie pentru biserică şi, de ce nu, în biserică de cât mai multe ori.
ANA BLANDIANA, ROMULUS RUSAN, Anton Durcovici, piatră vie a Bisericii. Dialog realizat de W. Dancă
Păstarea unui arsenal istoric impresionant, în mare parte încă necercetat, precum şi aducerea în faţa publicului tânăr a unor mărturii şi vestigii extraordinare, constituindu-se într-un adevărat exerciţiu de memorie, sunt doar două subiecte importante ale Memorialului de la Sighet. Cu pasiune pentru adevăr şi dreptate, cu un deosebit profesionalism ştiinţific, autorii vor să ne spună că acela care uită trecutul este condamnat să-l repete, mai ales în părţile sale negative. Episcopul martir Anton Durcovici, în memoria căruia ne reunim la fiecare 10 decembrie, este darul lui Dumnezeu pentru Biserica locală de Iaşi, martir, adică mărturisitor neînfricat al credinţei catolice, ce nu s-a lăsat sedus de ezoterismele unei clase ce nu avea nevoie de Dumnezeu. În această perioadă, când trăim o informatizare buimăcitoare, suntem îndemnaţi să nu uităm; mai mult, în măsura posibilităţilor şi a darurilor primite, să suflăm praful de pe mărturiile celor ce au fost, pentru că ele vorbesc.
COMUNICĂRI
V. PETERCĂ, Templul de la Ierusalim
Autorul începe articolul cu o imagine actuală a oraşului Ierusalim, în care sunt foarte bine reprezentate cele trei mari religii monoteiste: iudaismul, creştinismul şi islamul. Rând pe rând, prezentarea Ierusalimului dezvăluie atât amplasarea geografică, cât şi importanţa istorică, religioasă şi politică a cetăţii lui David. Studiul prezintă o istorie bine documentată a apariţiei templului de la Ierusalim şi o evaluare a templului în diferitele momente importante din existenţa lui. După ce ne prezintă informaţii despre Solomon, cel ce a zidit templul, autorul subliniază însemnătatea pe care a avut-o construirea templului ca act de naştere şi recunoaştere a poporului evreu între celelalte popoare din Orient. În final, este subliniată importanţa templului şi a Ierusalimului, precum şi rolul lor în viaţa evreilor, ca imagine a providenţei în mijlocul lor.
Gh. POPA, Arhitectura eclezială ortodoxă. Câteva semnificaţii simbolice şi puterea lor de edificare morală
Studiul de faţă are ca scop interpretarea arhitecturii ecleziale ortodoxe din perspectiva semnificaţiilor sale simbolice şi a puterii lor de edificare morală a credincioşilor. Pentru a demonstra că Biserica este casa lui Dumnezeu, autorul face o incursiune în Vechiul Testament, prezentând câteva prefigurări ale Bisericii. Astfel, argumentează, mai întâi, că Biserica este un spaţiu organizat şi consacrat, unde Dumnezeu se întâlneşte cu omul. Comunitatea care se adună la sfânta Liturghie în jurul potirului este ea însăşi Biserică, iar prezenţa lui Cristos în această comunitate este sugerată de arhitectura şi picturile din biserică. Autorul subliniază astfel legătura dintre comunitatea de credincioşi şi biserică. Comuniunea cu Cristos, în Duhul Sfânt, trăită integral în Biserică, transformă treptat şi neagresiv fiinţa umană. Omul nou nu este convins de credinţă, ci este pătruns de ea. Această nouă persoană este legată de alte persoane prin credinţă, fapte şi iubire, fiind capabilă să-l contemple pe Dumnezeu în creaţie ca într-o oglindă.
A. DESPINESCU, Saxa loquntur. Mărturii despre trecutul catolicilor din Moldova
Piatra, element cu o deosebită receptivitate de înregistrare şi durabilitate, are capacitatea de a deschide fante luminoase într-un trecut îndepărtat şi întunecat. În teritoriul situat la est de Carpaţi, această modalitate simplă, dar deosebit de expresivă de a conserva un anumit stil de viaţă, îşi are importanţa sa. Analiza istorică, arheologică şi literară pe care o întreprinde autorul risipeşte o parte din ceaţa neştiinţei istorice asupra originii catolicilor din Moldova. Biserici măreţe, precum cea a Episcopiei Cumanilor, sau cele de la Siret, Baia, Săbăoani sau Cotnari, distruse în iureşul vremurilor, vorbesc despre o prezenţă catolică însemnată în aceste regiuni. Alături de impresionantele informaţii arheologice, se găsesc şi cele literare, nu mai puţin importante, care adaugă partitura lor armoniei arheologice deja stabilite.
E. DUMEA, Monumente paleocreştine din Dobrogea
Bazându-se numai pe izvoarele arheologice, credibile şi deosebit de numerose, autorul realizează o privire de ansamblu asupra monumentelor paleocreştine din Dobrogea, ce vorbesc de importante şi puternice comunităţi creştine. Sunt analizate nu mai puţin de 14 localităţi ce aveau cel puţin o biserică, ale cărei ruine se pot cerceta. Deosebit de important este faptul că aceste monumente paleocreştine au fost construite în strânsă legătură cu mărturia creştină absolută, cu martiriul. Alături de aceste localităţi, în care urmele arheologice sunt vizibile şi care au fost cercetate, mai există alte 21 de localităţi despre care izvoarele literare dau mărturie că au avut comunităţi şi biserici creştine, dar despre care arheologia nu ne poate spune deocamdată nimic. În finalul articolului, ne este prezentat un punct de vedere interesant asupra scaunului mitropolitan de Tomis şi importanţa sa jurisdicţională şi canonică asupra celorlalte scaune episcopale din Scythia Minor.
I. ENĂŞOAE, Biserica, loc privilegiat de întâlnire între Dumnezeu şi poporul său
Atât în istoria Vechiului Testament, cât şi în cea a Noului Testament, întâlnim locuri privilegiate de întâlnire între Dumnezeu şi poporul său. Preluând şi contopind realitatea sinagogii şi a templului, Biserica, voită de Tatăl din veşnicie, întemeiată de Cristos la împlinirea timpurilor şi condusă de Duhul Sfânt, este locul sacru al creştinilor, punct central ce focalizează şi ritmează întreaga existenţă a comunităţii creştine. Într-un prim sens, biserica formată din piatră este o construcţie care catehizează, începând de la aşezarea geografică şi terminând cu fiecare element arhitectural prezent în ea. Într-un al doilea moment, autorul priveşte Biserica în planul divin de mântuire; Biserica este semn al iniţiativei divine de mântuire a tuturor oamenilor, iniţiativă căreia omul îi răspunde prin laudă, mulţumire şi reverenţă. Articolul continuă cu o tratare a Bisericii ca loc sacru al prezenţei divine, pentru ca, în final, să se încheie cu o privire luminoasă, Biserica fiind văzută ca speranţă a omenirii.
L. FARCAŞ, Rolul cultului şi al culturii în formarea creştinului
Religia nu poate fi transmisă doar pe filonul discursiv sau catehetic, pentru că ea îmbrăţişează întreaga persoană umană şi comunică necondiţionate experienţe fundamentale pentru existenţa omului şi pentru sensul vieţii sale, ci ea trebuie să fie prezentată pe toate căile ce o pot conduce la om şi pe care omul poate veni în contact cu ea. Provocarea pe care ne-o lansează autorul este simplă şi, în acelaşi timp, complexă şi puternică: putem să ne axăm astăzi în prezentarea didactică religioasă şi pe alte discursuri sau modele catehetice decât cele cu un conţinut strict cognitiv? Putem căuta, de exemplu, căi de acces la valorile religioase şi pe căile esteticii şi ale semioticii? Liturgia considerată ca explozie concentrată a religiei, unitate de viaţă a conţinuturilor rânduite spre a fi învăţate, trecând apoi la joc şi bibliodramă, văzute în sensul unei comunicări ce trece prin experienţă, şi încheind cu o formă deosebit de semnificativă a didacticii spirituale, care este didactica practicii religioase private, sunt doar câteva dintre punctele principale pe care autorul ni le propune într-o analiză originală şi interesantă.
E. SOARE, Muzica liturgică – artă devenită rugăciune
Cântul este un mod prin care omul îşi exprimă sentimentele, iar în liturgia creştină, el a devenit un mod de a dialoga cu Dumnezeu. Pentru a sublinia importanţa cântului în viaţa religioasă, autorul face un scurt istoric începând cu Vechiul Testament şi terminând cu ultimele documente ale magisteriului. După această incursiune istorică, studiul face distincţie între muzica liturgică, religioasă şi sacră. Muzica trebuie să se încadreze în liturgie pentru a exprima calităţile Bisericii: interioritate, unitate, comuniune. Cântul religios trebuie să ofere mijloacele pentru a exprima, a trăi şi a traduce în rugăciune şi viaţă liturgia.
V. SAVA, Cântarea şi arta bisericească în tradiţia bizantină. Locul şi semnificaţiile lor în cadrul cultului divin
În tradiţia răsăriteană, cultul divin propovăduieşte dogma, o apără, o exprimă într-un limbaj accesibil şi o experimentează în spaţiul liturgic, iar dogma este aceea care conferă autoritate, autenticitate şi profunzime rugăciunii liturgice. Cântarea bisericească şi arta bisericească sunt părţi componente ale cultului divin. Ele nu apar în exteriorul vieţii liturgice ca ceva adăugat, ci în interiorul ei, ca părţi componente ale acesteia şi determinate de aceasta. După ce trece în revistă diferitele etape istorice ale cântării bisericeşti, autorul ne oferă o deschidere spirituală a înţelegerii cântului ca „îndeletnicire a îngerilor”, enumerând şi explicând câteva dintre lucrările rugăciunii cântate. În continuare, ne este prezentată o panoramă explicativă a semnificaţiei artei bisericeşti în cadrul vieţii liturgice, ce se încheie cu o reliefare a vocaţiei unificatoare a cântării şi a artei bizantine într-o lume tot mai divizată.
F. SPĂTARIU, Muzica în gândirea filozofico-teologică medievală
Partea introductivă a acestui articol ne oferă o privire de ansamblu asupra artei, filozofiei şi teologiei Evului Mediu, domenii ce nu pot fi înţelese în mod separat, pentru că viziunea Evului Mediu este unitară în principii, divergenţele reducându-se, de cele mai multe ori, la amănunte. Într-un al doilea moment, autorul analizează muzica în concepţia filozofico-teologică de la începutul Evului Mediu, concepţie dominată de aspectul speculativ, pentru ca mai apoi să treacă la descrierea aspectului practic al muzicii, ce a fost pus în evidenţă, cu precădere, în concepţia filozofico-teologică scolastică. Evul Mediu, prin dragostea sa faţă de arte, gândite împreună cu celelalte domenii, rămâne partener veritabil de dialog al lumii noastre „detaliate”.
C. DUMEA, Cântul în liturgia romană. Muzica cerească şi muzica pământească
Muzica a fascinat întotdeauna; dar făcut oamenilor de Dumnezeu, ea este, în acelaşi timp, limbajul Celui Preaînalt. Cântarea a fost considerată dintotdeauna ca fiind manifestarea cea mai solemnă a sentimentului religios, expresia cea mai înaltă de laudă, adoraţie şi mulţumire adusă lui Dumnezeu. Funcţia ei în liturgie nu este adiacentă sau contingentă; continuând tradiţia poporului evreu, creştinii sunt un popor care cântă. Cu toate acestea, nu rareori muzica intră în conflict cu liturgia; pericolul falselor înculturări a fost prezent la începutul Bisericii, este prezent şi acum. Din acest motiv, autorul descrie funcţiile cântării în liturgie, pentru ca mai apoi să precizeze câteva norme de ordin general, între care, într-un mod special, sunt prezentate norme privind cântarea la Liturghie.
G. ENĂŞESCU, Dumnezeu în muzica lui Händel şi Bach
Chiar dacă, în lumea ideilor, tranzacţiile sunt dificil de realizat, acest studiu ne poartă cu un avânt implacabil spre o altă lume, lumea de dincolo, ţinând însă cont de faptul că, oricât de sus am zbura, picioarele noastre ating întotdeauna pământul. Doi coloşi ai muzicii ne sunt daţi ca exemplu al găzdurii divinului în fiinţa noastră. La G.F. Händel, amploarea terestră reprezintă nota specifică, chiar dacă reflexele cerului sunt prezente în toată opera lui ca o străfulgerare din afară. Muzica lui J.S. Bach, în schimb, este ca o licoare pe care un suflet o bea ca să-şi potolească setea de contopire cu Creatorul. De oriunde am începe, muzica pătrunde în noi, lărgindu-ne fiinţa spre Dumnezeu.
FILE DE ARHIVĂ
D. DOBOŞ, Documente privitoare la istoria şcolilor de dascăli din Moldova
N.I. CAMILLI, Decret privitor la dascălii Eparhiei Catolice de Iaşi (1908)